Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 25/2. (2008)
A. Istorie
Hámori Péter cazuri în care aurorităţile - mai ales în perioada administraţiei militare - au insultat preoţii sau protopopul greco-catolic de Satu Mare.33 Nu din cauza numărului mare de cazuri, ci mai degrabă pentru a evidenţia un mod de gândire, trebuie menţionate situaţiile în care preoţi români greco-catolici au fost arestaţi pentru că au ţinut liturghia în limba română în cadrul unor comunităţi maghiare (accentuăm că, în conformitate cu prevederile dreptului canonic, doar episcopii aveau dreptul de a decide limba liturgică). încă de la început au existat voci mai „nerăbdătoare” în presă: în 22,septembrie 1940, în revista Magyar Lapok, care apărea la Oradea, renumitul publicist catolic Nyisztor Zoltán punea semnul egal între ritul greco-catolic şi români.34 Opinii similare au apărut adesea mai târziu, atât în reviste din Transilvania de nord, cât şi în diferite publicaţii periodice din Ungaria.35 O problemă stringentă a constituit-o cea a greco-catolicilor - în primul rând maghiari - care doreau să-şi schimbe religia. în Arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Satu Mare se păstrează câţiva metri liniari de cereri ale credincioşilor care doreau să părăsească catolicismul de rit grec în favoarea celui de rit latin. Situaţia anterioară s-a schimbat radical în 23 noiembrie 1940: Sfântul Scaun a anulat dreptul celor două nunţiaturi de a aproba schimbarea de rit, care a redevenit - sau trebuia să redevină - apanajul exclusiv al Papei.36 Greco-catolicii maghiari de pe teritoriul Transilvaniei de nord aveau două opţiuni pentru a-şi schimba confesiunea: fie se îndreptau spre o religie protestantă „maghiară” - în general spre Calvinism şi mai rar, îndeosebi în Secuime, spre unitarianism fie ocoleau, cu ajutorul notarului, prevederile legii în vigoare în Ungaria şi îmbrăţişau ritul latin. Au existat şi multe cazuri în care, lăsând la o parte formalităţile, familii întregi au început să frecventeze, de Ia o zi la alta, biserica romano-catol ică.37 Bisericile care au avut de câştigat de pe urma schimbării de religie, satisfăcute de creşterea numărului de enoriaşi, au acceptat fără critică modificările. Cei mai avizi au fost ortodocşii maghiari. Această biserică s-a format după primul război mondial pe baza articolului 9 al Legii nr. IX din 1868, reunind ortodocşii din afara instituţiilor religioase similare de limbă sârbă sau română, însă până în anul 1939 a beneficiat de un număr redus de enoriaşi şi de preoţi. începând cu această dată - după alipirea Transcarpatici, apoi a Ungariei de est şi a Trasilvaniei de nord - s-a născut ideea unificării 33 Arhiva Muzeului Militar din Budapesta, Raportul ofiţerului ataşat Comisiei Mixte Germano-Italiene, voi. I, 4.404/1941. Un caz relevant este acela în care detectivii au raportat următoarele: în biserica românească [sic!], Dobosi János, preotul greco-catolic a rostit o rugăciune în cinstea idealului naţional şi a declarat detectivilor că modelul său îl reprezintă preoţii catolici maghiari care şi-au păstrat identitatea naţională în perioada interbelică; în acelaşi timp, a negat acuzaţia că s-ar fi rugat şi pentru redobândirea integrităţii teritoriale a statului român şi a accentuat faptul că a rostit o rugăciune pentru Horthy. In acuzaţie se precizează că, atunci când preotul s-a rugat pentru „guvernatorul nostru, Miklós”, românii s-au gândit la regele lor, Mihai... (Szatmárnémeti papok magatartása tb. MOL K-28. 86. cs. 144. tét. 1942-0-15.304.) 34 Nyisztor Zoltán: Szemtől-szembe az erdélyi románság vezetőivel, in Magyar Lapok, 1940. szeptember 22. 11. 35 „în primul rând, trebuie să menţionez frica, de multe ori neîntemeiată, de care dau dovadă oamenii slabi. Mulţi au trecut la religia greco-catolică sau ortodoxă în mod preventiv, înainte de manifestarea vreunei presiuni din partea autorităţilor româneşti. Ulterior, au prezentat forurilor competente dovada incontestabilă a patriotismului lor românesc, actul schimbării de rit. Este adevărat că în unii dintre cei care şi-au schimbat religia a rămas atâta ruşine încât să ţină secretă această acţiune, dar alţii nici măcar asta nu au făcut. Pâinea, familia, traiul: acestea au fost întotdeauna scuzele, atunci când a fost vorba de schimbarea confesiunii. ... Probabil în această categorie trebuie aşezate şi fetele care şi-au schimbat religia după căsătoria cu români.” Dar multe femei, soţii de profesori sau funcţionari, au rezistat şi şi-au educat copiii ca maghiari... „în majoritatea cazurilor - şi asta trebuie să recunoască toată lumea - promotorii românizării i-au forţat în primul rând pe cei care doreau să ocupe o funcţie publică, iar mai târziu şi cei cu profesii liberale au fost îngenuncheaţi de despotismul lor. Funcţia publică a însemnat o aservire totală a puţinilor funcţionari maghiari rămaşi în sistem, care nu erau capabili nici să se apere pe sine, nici nu puteau aştepta vreun sprijin din partea comunităţii maghiare, lipsită de posibilităţile necesare, în primul rând de capacitatea economică. Dacă un funcţionar maghiar era pus în situaţia de a alege între a pleca sau a rămâne în funcţie, decizia nu îl influenţa doar pe el, ci şi pe familia şi copiii săi. în cazuri de acest gen nu putem aştepta de la nimeni o atitudine eroică. Nu trăim în epoca martirilor şi a eroilor. ... Rezistenţa, atitudinea eroică ce a existat totuşi trebuie pusă pe seama unei manifestări a gândirii naţionaliste. în cazul schimbării de confesiune, poate oare fi vorba despre o evoluţie a convingerilor religioase personale? Nu. Schimbarea de confesiune a fost o simplă formalitate, care a însemnat un câştig doar în cadrul statisticilor întocmite de români.” Pólyák István: Áttérések - visszatérések - megtérések, in. Magyar Lapok, 1941. január 24, 5; január 25, 5. 36 Pirigyi István: A magyar görögkatolikusok története. Görögkatolikus Hittudományi Főiskola, Nyíregyháza, 1990. 132. 17 Hámori Péter: Székely-oláh görög katolikus sorstörténet, in Regio, 2007. 2. 198-222. 208
