Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 25/2. (2008)

A. Istorie

orice rit - putea să îmbrăţişeze, cu o singură declaraţie, religia ortodoxă, protestantă, sau chiar cea mozaică - deşi pentru cazul din urmă nu există prea multe exemple — trecerea de la un rit la celălalt rămânea o problemă strict internă a bisericii catolice.26 în Constituţia României din anul 1923, biserica greco-catolică a fost declarată de sine stătătoare, iar trecerea la un alt rit era însoţită de o declaraţie autentificată de notar.

După legile bisericii catolice, schimbarea ritului unui adult catolic se realiza (şi se realizează în continuare) cu aprobarea Vaticanului27, care se concretiza într-un proces de lungă durată, având la bază argumente bine întemeiate, şi numai cu acordul preotului paroh. Cu toate acestea, în perioada interbelică au avut loc multe schimbări de rit: în concordatul Vaticanului cu România, papa i-a acordat nunţiului din Bucureşti - ca şi celui din Budapesta - dreptul de a aproba trecerea la un alt rit.

Declararea bisericii greco-catolice biserică naţională a însemnat dispariţia totală a liturghiei în limba maghiară. în anii 1920 preoţii greco-catolici maghiari refugiaţi din România au declarat în mod repetat, în faţa Episcopiei de Hajdúdorog, opresiunea naţională la care au fost supuşi.28 După 1922 circulau ştiri conform cărora credincioşi romano-catolici cu strămoşi greco-catolici din Baia de Criş (judeţul Hunedoara), Micfalău şi Bixad (judeţul Covasna) au fost siliţi să se întoarcă la „ritul original”.29 Deseori s-a întâmplat ca autorităţile laice să condamne credincioşii care au părăsit biserica greco-catolică.30 Au existat şi metode de presiune mai puţin radicale: la angajarea în funcţiile publice sau la eliberarea autorizaţiilor de comerţ erau favorizaţi greco-catolicii, consideraţi „credincioşi de religie română”. în afara autorităţilor, şi societatea a exercitat o presiune asupra greco-catolicilor maghiari, în sensul păstrării conexiunii cu biserica din care făceau parte, dar părăsirea, în acelaşi timp, a legăturilor cu grupul etnic minoritar, în încercarea de a armoniza astfel religia cu naţiunea (de exemplu, prin schimbarea numelui sau a modului în care acesta se scria).

înainte de 1940 au existat numeroase cazuri de adeziune la biserica greco-catolică. Privind motivele schimbării religiei, avem informaţii dintr-o statistică realizată în anul 1941 în eparhia romano-catolică de Satu Mare: din cele 488 de cazuri, în 218 schimbarea de rit a intervenit din dorinţa ocupării sau a păstrării unei funcţii, de cele mai multe ori publice, 10 femei şi-au schimbat religia pentru ca soţii lor să-şi păstreze locul de muncă, 65 de persoane, majoritatea femei, au apelat la această schimbare la dorinţa familiei soţului, 146 de cazuri din alte diverse motive, şi doar 59 de persoane au cerut schimbarea de rit din cauza unor presiuni (statistica a fost realizată de către preoţii romanocatolici pe baza proceselor verbale prin care se aproba părăsirea religiei romano-catolice, redactate înainte de 1940).31

După cel de al doilea Arbitraj de la Viena, pe teritoriul Ungariei de est şi a Transilvaniei de nord a continuat acelaşi proces de schimbare a religiei, însă de această dată în sens invers. Deşi de la începutul secolului XX imaginea greco-catolicilor a devenit una mult mai pozitivă - societatea a văzut ritul Episcopiei de la Hajdúdorog ca o „confesiune maghiară” -,32 după 1940 situaţia s-a schimbat radical. Autorităţile şi societatea manifestau o anumită doză de neîncredere în privinţa credincioşilor şi a preoţilor greco-catolici. Intrarea armatei maghiare a fost însoţită de atrocităţi mai mici sau mai mari, parţial îndreptate asupra bisericilor greco-catolice sau ortodoxe. Şi în Satu Mare au fost mai multe

Biserica de sat şi politica. Izvoare privind istoria greco-catolicilor maghiari din Satu Mare, 1940-1944

26 în decizia Guberniului Ungariei din anul 1814, acest fapt era afirmat răspicat. Nici legea din 1895, nici alte izvoare legislative nu i-au adus modificări, astfel încât articolul juridic a rămas în vigoare.

27 Can. 98. p. 2. „Clerici nullo modo inducere praesmant sive latinos ad orientalem, sive orientales ad latinam ritum assumendum"', p. 3. „Nemini licet sine venia Apostolicae Sedis ad allium ritum transire, aut, post legitimum transitum, ad pristinum reverti”.

28 MOL K-28, 84. cs. 139. tétel. Este interesant că în presa maghiară a epocii, în publicaţiile revizioniste maghiare sau în cărţile apărute în Transilvania după 1940 întânim doar „calvarul” preoţilor romano-catolici, al celor protestanţi sau al călugărilor.

29 Aradi Közlöny, 1922. február 10.

30 Keleti Újság, 1922. szeptember 16.

31 Arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Satu Mare, 1941, neorganizat. Dintre cei care au apelat la schimbarea de rit, 211 au optat pentru religia ortodoxă, majoritatea în cea de a doua parte a anilor 1930.

32 Pirigyi aduce şi exemple contrare, dar acestea constituiau doar excepţii: în timpul vizitaţiilor şcolare sau a altor contacte oficiale, am constatat cu surprindere că biserica greco-catolică maghiară, instituţiile acesteia, şcolile ei, preoţii şi învăţătorii care servesc cu patriotism interesului naţiunii, sunt acum asimilaţi, ca urmare a unei concepţii şi a unei tradiţii greşite, împământenite prin educaţia deficitară, bisericii „ruse” sau a celei „româneşti’’.

207