Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)
C. Artă
Cum se vede afi creaţia interbelică a lui Aurel Popp 365 operată de Nicolae Tonitza, respectiv la formularea depreciativă conţinută în cronica semnată Lucifer15 *. Exceptând cele două extreme, poziţia adoptată de Nicolae Tonitza vine să confirme solidaritatea profesională. El îşi permite să ofere sfatul insistenţei asupra graficii ce trebuie să caracterizeze viitoarele opere ale lui Aurel Popp: " ...Cel mai sigur şi mai rapid mijloc de propagandă revoluţionară este — după presa ţi broşurică ieftină — numai stampa gravată sau litografiată care, multiplicată la nefârşit, uşor transportabilă şi necostisitoare, poate să pătrundă adânc în valurile mulţimii de pretutindeni, s’o instruiască, s’o mişte şi s’o răscolească după voie. lată pentru ce, ni se pare încă odată bifară stăruinţa d-lui Aurel Popp — care este şi un excelent gravor — de a persista în câmpul picturii de mare anvergură, unde perspectivele unui real contact cu masele internaţionale nu-i pot fi decât închise..." 16 Nu cunoaştem ecourile imediate ale poziţiei formulate de Tonitza în fragmentul citat, dar ni se pare edificator faptul că Aurel Popp nu a participat la nici o ediţie (!) a Salonului Oficial de Toamnă, care era specializat în grafică... In articolul publicat de Emanoil Bucuţa, cu referire la plastica ardeleană la 10 ani după Unirea din 1918, este fixată — sintetic — poziţia oficială faţă de creaţia lui Aurel Popp. Recunoscându-i meritele şi descifrând liniile de evoluţie creatoare, omul de cultură citat nu făcea decât să anticipeze producţiile ulterioare de gen ale artistului. Primul prilej de confirmare l-a constituit Salonul Oficial al ardelenilor, vernisat la Cluj în 30 noiembrie 1930. Prezent pe simeze cu 5 lucrări, dintr-un total de 196 de opere, Aurel Popp pune în evidenţă atât plusurile, cât şi minusurile anterioare remarcate. Cel puţin aceasta este părerea enunţată în presa locală de Constantin Stoicănescu: "...Pe Aurel Popp îl caracterizează verva, libertatea exprimării şi ideile umanitare. Lucrările lui sunt de caracter descriptiv şi sunt tratate ca schiţe. Dânsul prezintă disproporţia dintre om şi restul culturii (...) Cea mai frumoasă compoziţie a acestui viguros artist e Iudaşi, lucrare echilibrată şi plină de expresivitate.. ,"17'. Deceniul al patrulea se derulează sub semnul implicării organizatorice a artistului. Profesor suplinitor la Şcoala de Arte şi Meserii, respectiv la Academia de Belle-Arte timişoreană, vreme de 6 luni pe durata anului 1933, Aurel Popp se afirmă ca ferment al grupării profesionale a plasticienilo'r din Transilvania şi Banat — acţiune derulată în vara anului 1936. Eşecul pe care-1 înregistrează cu prilejul menţionat îşi pune amprenta pe calitatea travaliului artistic: este vorba despre expoziţia retrospectivă personală de la Cluj, din toamna anului 1937, şi de cea colectivă organizată sub auspiciile ASTREI în vara lui 1939. Ambele manifestări au ca numitor comun pe autorul cronicilor: Vilhelm Beneş. Prima intervenţie, găzduită de paginile unei prestigioase reviste literar-culturale interbelice turdene18, taxează lipsa de încredere a expozantului care "s-a lăsat dominat de problemele picturii', motiv pentru care "lucrările mai noi se îndepărtează tot mai mult de cele de început'. Din producţia globală ce se prezintă publicului se remarcă peisajele şi studiile de portret, nicidecum compoziţiile militante ce l-au impus la finele primului război mondial. Sfatul pe care şi-l permite tânărul cronicar este acela al revenirii la mijloace mai simple de expresie, apte să redimensioneze încrederea în sine. Prezenţa lui Aurel Popp la expoziţia comemorativă a ASTREI de la Cluj este simbolică: doar o lucrare! Ceea ce trebuia să certifice plasarea sa în elita plasticii ardelene din cele două decenii scurse de la Unirea din 1918, Vilhelm Beneş se mulţumeşte să-l citeze doar nominal pe Aurel Popp19. E drept, centrul de interes îl constituie artiştii afirmaţi puternic în anii interbelici: Romul Ladea, Aurel Ciupe, Catul Bogdan, Tasso Marchini, Anastase Damian. Producţia din anii ’20-’30 îl plasează pe Aurel Popp într-o curbă descendentă: începută promiţător în anul 1921, ea se diluează treptat până la momentul ASTRA 1939. Datele pozitive ale talentului său nu sunt fructificate la adevăratul potenţial şi se pierd în exerciţii de rutină, ce frizează manierismul. Cel mai pertinent "diagnostic" în cazul artistului este fixat de Beneş cu ocazia retrospectivei din 1937: "putere de creaţie fără încredere în sine"20. Singura privire sintetică asupra operei interbelice a artistului i-a aparţinut lui Emanoil Bucuţa. Cu rafinamentul şi doza superioară de bun simţ a veritabilului om de cultură, autorul amintit stabileşte punctele forte ale creaţiei lui Aurel Popp21 şi se arată încrezător în capacitatea sa de revenire din anonimatul în care se complăcea la acea dată. Evoluţia ulterioară a creatorului infirmă însă previziunile prea optimiste ce s-au lansat în anul 1929. 15 LUCIFER, "Salonul Oficial", în "RAMPA", Bucureşti, XI, nr. 2570/26 mai 1926, p. 1: "...Pictorul Aurel Popp din Transilvania ocupă aproape un perete întreg cu lucrările lui de dimensiuni mari, pline de literatură şi de un dulce romantism care ar fi avut mare succes acum zece, cincisprezece ani, pe vremurile de mare glorie ale domnului Kimon Loghi, căruia i-ar fi făcut o concurenţă simţitoare". I* Nicolae N. TONITZA, "Salonul Oficial (IV)”, în "UNIVERSUL LITERAR" , Bucureşti, XLII, nr. 21/23 mai 1926, p. 13. 17 Constantin STOICĂNESCU, " Expoziţia artiştilor plastici ardeleni (I)”, în " PATRIA ", Cluj, XII, nr. 261/4 decembrie 1930, p. 2. 18 V. BENEŞ, "Expoifiţia de pictură Aurel Popp", în "PAGINI LITERARE", Turda, IV, nr. 10-11/ octombrie-noiembrie 1937, pp. 469-470. 19 Idem, "Două decenii de artă plastică ardeleană" , în "GÂND ROMÂNESC", Cluj, VII, nr. 7-9/iulie-septembrie 1939, p. 333. 20 Idem, "Expoziţia..", în "PAGINI LITERA.RE", p. 469. 21 Emanoil BUCUŢA, art. cit., p. 1240: "între pictorii mai vechi ardeleni, rămaşi credincioşi maréi tradiţii, colorişti de neoromantism, păstoşi şi grei, întârziind prin cheile de bas ale paletei, între culorile prime, trebuie scos în întâiul plan Aurel Popp sau Aurel Papp. El se ţine deoparte, în Sătmaru! lui, de o parte poate în aceeaş măsură de oameni şi de nouile curente ale artei. Desenul, incizia, marea compoziţie în uleiu, de atâtea ori de caracter social şi de luptă, îl arată un stăpân al meşteşugului şi un om care a trăit din plin cu vremea lui... Desenele din timpul răsboiului, cu mizeria istoriei fiecărui ins în parte şi a comunităţilor absurde, puse violent într’un mediu natural meschinizat sau nepăsător, l’au ajutat şi mai mult să se cunoască şi să se realizeze. Aurel Popp nu e un uitat, deşi toate semnele ar putea să înşele. Vechiul Ardeal n’a lichidat, cu toate vânturile de modernism care-1 suflă pe toate ferestrele uitate vraişte. El n’are să se întoarcă la ce-a fost, pentru că nici n’arc nevoie: în adâncul lui e încă nesmintit acel lucru, bun, patriarhal şi poate puţin cam înapoiat, cum ni se par părinţii, dar păstrătorul şi creatorul tuturor bunurilor pe care le risipim larg râzându-1. Cu tendinţele lui plastice, nu numai prin ani şi nostalgie, Aurel Popp e al acestui timp şi mediu. Timpul şi mediul îl cer. El se poate valorifica fără teamă de scădere şi de anacronism. Viaţa vie nu e niciodată anacronică..."
