Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)
C. Artă
356 Aphrodita Teodorescu Linogravurile la care facem referire, şi care sunt ilustrative pentru evoluţia artistei, se impun prin iscusinţa caligramei şi duetul bine conturat, în strânsă corespondenţă compoziţională, cursiv. Formele anatomice din “Maternitate” înscriu lucrarea între elementele plastice pline de prospeţime în armonii delicate. “Defilarea” cuprinde vagi accente de inspiraţie extrem orientală cu siluete într-o trecere ritmică bine sugestionată, prin repetarea siluetelor (aproape monotonă!). In aceeaşi ordine de idei se înscriu şi lucrările din metalogravură sau tehnică mixtă, linogravuri în care este prezentată activitatea muncitorului şi viaţa sa ce se desfăşoară în interiorul zidurilor uzinei (fireşte, aceasta interesa cel mai mult în acea perioadă!). în contextul naţional, arta ieşeană comportă particularităţi dictate de realitatea spaţiului concret, generator de situaţii şi mutaţii socio-afective, şi psihologia artei ieşene. Toate acestea şi-au pus amprenta asupra generaţiilor de plasticieni care, însă, aduc la niyel particular înnoiri ce vizează, aşadar, aspectul ontologic. , Din punct de vedere morfologic, fundamentală rămâne cartea lui D. N. Zaharia*, care şi-a propus să puncteze în câteva rânduri aspecte ale Şcolii de artă ieşeană şi să înscrie în acelaşi timp (rămânând la contextul consideraţiilor structurale), înnoirile aduse în linia ascendent artistică a plasticienilor. Ea constituie un conglomerat de însemnări după realitatea concret-expoziţională care face, fără îndoială, subiectul întreprinderii noastre, şi fără de care nu putem considera pertinentă, nici persuasivă, o analiză avizată. Tema principală propusă de noi domină încă problematica acestui subiect; conceperea epocii ca un moment de criză, ale cărei prime simptome apar după formarea guvernului P. Groza din 1945, cauzată prin rupturi şi dizarmonii în sfera politicului, care era dominantă de iminenţa înfăptuirii revoluţiei socialiste, cu imixtiune sovietică, şi idealul de frumuseţe dictată de etica comunistă. Normele artistice impuse la modul dur de această societate pe cale de a prelua puterea politică, ce se va petrece după abdicarea forţată a regelui Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen, rămân valabile, cu unele modificări de nuanţe şi cu accentuări, până la înfăptuirea mişcării sociale de la 1989, care s-a vrut a fi una de încheiere definitivă a ciclului comunist ce agonizează însă, până în 1996, când guvernul Victor Ciorbea încerca ineficient desfiinţarea structurilor comuniste. > Consideraţiile noastre Ia acest capitol vizează arta naţională, care a constituit fundalul pentm arta ieşeană. Luăm spre analiză lucrarea lui Călin Dan, care vizează aspecte plastice în contextul motivational, în plastica postbelică.* După preluarea puterii politice de către comunişti, arta devine emanaţia noii puteri, care are grijă să sugereze aspecte legate de contextul victorios de afirmare a acestuia. Aceasta condiţionează arta începând, mai ales, cu 28 ianuarie 1949, când s-a votat decretul pentru stimularea activităţii ştiinţifice, literare şi artistice, pentru “lărgirea bazei democratice, pentm punerea în aplicare a programului de dezvoltare planificată, artele trebuiau să joace un rol important în modelarea conştiinţei maselor1'. Este clar un program de propagandă, determinată de o societate care a preluat frâiele puterii şi şi-a mobilizat în jurul ei întreaga cultură, după ce a decapitat elementul modelator al spiritualităţii româneşti — credinţa religioasă. Propovăduind importanţa muncii, o astfel de societate neagă valorile anterioare ca fiind neconcordante cu această “inefabilă” societate care, după părerea lor, purta în spate nişte paraziţi, în care numai cei “exploataţi” (muncitorii, ţăranii), munceau şi restul societăţii se afla într-un dolce famiente, lăsând viaţa să curgă de la sine. Anii ’50 şi ’60 impun viziunea deformatoare a realismului socialist, după care permanentul festivism trebuie să corespundă ideii mobilizatoare, iar stilul academist să faciliteze această propagandă 'comunistă despre care se spune că, în realitate, este o modalitate de valorificare a artei socialiste sub două aspecte: vizuală şi de reflectare fidelă a realului. în deceniile cinci, şase şi şapte arta îşi păstrează funcţiile şi unele opţiuni de metodă, în contextul satisfacerii cerinţelor societăţii. Caracterul simbolic şi concertant (ca factură stilistică, repertoriu iconografic, compoziţie) până în 1940 îi răspunde, în continuare, un factor predominant narativ şi un proces de difuziune tematică şi iconografică. Elementelor umane “transformatoare” ale societăţii (şomer, grevist, muncitor urban şi semiurban, meşteşugar) li se substituie o categorie unică — proletariatul, care e constructorul noii societăţi (surprins într-o gamă de profesii). Compoziţia cu un personaj, treptat înlocuită cu imaginea mai multor personaje (adeseori mai mult de trei), angajate într-un proces activ.
