Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)

C. Artă

Sode täte soda listă şi artă soda listă

357

Condiţia artistului şi obligativitatea documentării lui în instituţii pentru a vedea procesul muncii devenea o etapă pregătitoare a actului creator. In acest context, artistul — atitudinal sau obiectual — capătă o particularitate proprie, care este precis îmbinată cu o “obiectivitate”, el necirculând de la o operă la alta ca “element al unui cod simbolic, ci ca factor de determinare vizuală a unui mediu anume”.

Mesajul ideologic, politic, social este amplificat. Arta socialistă, care va infirma rapid elementele de artă burgheză cu care se află în opoziţie, caută arme pentru o mobilizare rapidă şi eficace, şi apelează la polisemie cu scopul de a-i susţine limbajul simbolic, de esenţă. Ea operează rapid cu simbolurile generate de noua realitate într-un context expozitiv.

Anii ’50 introduc portretul muncitorului, portret tratat nu ca factor de expresie, ci ca document menit să mobilizeze o personalitate în lucrări în care titlul introduce elementul de naraţiune caracteristic întregii arte socialiste până în anii ’70.

Naraţiunea nu este conţinută imaginii, ci adaugă din dorinţa de precizie onomastică ce plasează lucrarea în contextul exact ce i-a servit drept sursă de inspiraţie (locul de muncă, profesiunea, numele şi prenumele eroului).

Titlul devine element important ca factor adjuvant, alături de abundenţa şi varietatea iconografică şi situarea într-un context familiar. Vestimentaţia personajelor, atitudinile lor, atributele obiectivale noi, nedefinite, cer un titlu bine închegat (Mircea Bălău — “Montarea provei” sau “Energie nucleară în industrie” — Gheorghe Boţan)

Personajul feminin este prins în aceeaşi sferă a muncii, ceea ce-i va modifica personalitatea la toate nivelele de descriptivitate a imaginii (strat social, strat ideologic, simbol). Femeia devine element activ, omniprezent, având atribuţii social-economice similare cu cele ale bărbatului, ceea ce presupune o mare diversitate de tipuri fizice de vestimentaţie şi atitudine. Personaj robust, cu fizionomia voluntară, îmbrăcată la fel cu bărbaţii (lucrătoare în mină, în tablourile: “La fabrica de şamotă” al Corneliei Daneţ, “La fabrica de pâine”, “Filatoare” ale Evei Cerbu), silueta este investită totuşi cu atributele feminităţii.

Legate de perioada anterioară, trăsăturile semnificând revolta, înfrângerea, refuzul care ţine de perioada luptei revoluţionare a clasei muncitoare înainte de 23 August 1944, rămân elemente de compunere într-un montaj în baza unor fapte receptate indirect şi tardiv. Apare mitologia vizuală a luptei muncitoreşti, cu toate caracteristicile pe care conceptul de mitologie le implică: baza reală, transpunere dublă-narativă şi simbolică.

Atitudinea politică (braţul ridicat, pumnul strâns, trupurile căzute), arme sau unelte-arme (ciocanul) corespunde tematic acţiunilor din istoria mişcării muncitoreşti a anului 1933 până la insurecţia din august 1944.

Aceasta este însă depăşită pentru perioada postbelică, chiar începând cu deceniul cinci-şase, preferându-se ca teme predilecte industralizarea (modernizarea, automatizarea) — “Şlefuitori de nave”, Vasile Celmare, “Cazangii” Gy. Szabó Bela, “în Oţelărie”, Gheorghe Ivancenco.

Ideea călăuzitoare a naraţiunii plastice rezidă în extragerea unui eşantion dintr-o personalitate aflată în plină desfăşurare.

Compoziţiile tradiţonale ce se bazau pe atributul atitudinal reiau tema alianţei muncitoresc-ţărănească — intelectualitate. Ea este plasată într-un context care dă o clarificare momentului istoric (împroprietărirea ţăranilor, răspândirea ideilor colectivizării, mecanizarea).

Rezultă trecerea de la planul simbolic la cel concret, de la idee la acţiune, de la proiecţia abstractă la realizarea cotidiană a unui deziderat istoric.

Atributul obiectual, legat de atitudine, capătă o varietate de forme generate de diversificarea profesiilor ce intră în zona de preocupare a artei; semnificaţia lor este legată, fireşte, de acţiunea fizică.

Atributele tradiţionale de mare forţă conotativă şi mare răspândire (ciocanul, târnăcopul) nu dispar, dar ponderea în favoarea altora: oţelarul (idealul lumii industrializate), având ca accesoriu lingura de probă cu coada foarte lungă şi ochelari (Cornelia Daneţ — “Oţelarii”).

Sudorul şi atributele sale — masca şi aparatul autogen este deseori un motiv frecvent.

Alte atribute sunt ciocanul pneumatic, cleştii, aparatura electronică (tablouri de comandă, manete, butoane) care au o valoare documentară şi o certă importanţă în compunerea imaginii, dar încarcă şi mesajul plastic, sugerând o etapă a permanentei construcţii, a asamblării în firesc, a efortului colectiv.

Sugerarea desăvârşirii personalităţii muncitorului care tinde spre a deveni un om complex, ce îmbină activitatea fizică cu cea intelectuală, recuperând handicapuri, constituie un alt element al artei postbelice naţionale. El ajunge de pe băncile şcolii pe care o parcurge la o anumită vârstă în postura muncitomlui căruia îl sunt asociate atributele obiectuale corespunzătoare (planşeta şi rigla, microscopul, pensula).