Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)

C. Artă

354

Aphrodita Teodorescu

“Culturalizarea” sub imbold socialist, care debutase în deceniul cinci, dădea loc pastişatorilor, paraziţi ai culturii, fariseilor, care-şi vor pune opera în slujba “idealurilor înalte” ale unei societăţi bine gândite, dar prost ticluite, ce avea să-şi impună, până şi în artă, punctul de vedere într-o manieră incomodă, dictatorială7. Iese în faţă ipocrizia, minciuna, dilentatismul, goana după onoruri şi profituri materiale. împotriva acestor manifestări ar trebui, după părerea sculptorului Oscar Han, să se pronunţe presa care ar putea, desigur, crea o breşă în mentalitatea acestor oportunişti. în această idee ar fi de remarcat rolul şcolii iată iar, vai, un mare adevăr!) în formarea (sau deformarea)8 personalităţilor cu adevărat dotate şi nu a “vâscurilor culturale”.

Dezinteresul pentru cultura în general de calitate, în special de care se face vinovată întreaga societate defunctă se vede şi în starea academiilor de artă care se prezenta ca un dezastruos suport material, iar rolul său formativ este pe măsura stării clădirilor sale9.

Neputând să reziste tratamentului comunist şi rigorilor impuse de acesta în viaţa artiştilor, dar nerenunţând, în egală măsură, nici la demnitatea umană, unii plasticieni care n-au “nervii tari” au devenit pacienţii “Socolei” spital de psihatrie) ce devine, în scurt timp, un refugiu al celor foarte dotaţi, lirici, hipersensibili.

în această categorie intră şi Victor Mihăilescu-Craiu, considerat de Radu Negm unul dintre cei mai mari postimpresionişti, victimă a emotivităţii sale exacerbate, care îi impunea o anumită iritabilitate în relaţiile cu ceilalţi, motiv pentru care nu şi-a găsit un punct de sprijin în rândul artiştilor şi nici al privitorilor de care era direct legat. Categorisit drept un “chiabur de culori”, intra curând în categoria expropiaţilor de către comunişti (care făcuseră nenumărate victime în perioada postbelică la care facem referire). Petre Comarnescu îi sugerează să facă tablouri cu portrete de-ale ţăranilor prinşi de nevoi izvorâte din “nedreptăţile unei societăţi inegală şi nedreaptă care trebuia înlocuită”10.

Redând aceste imagini ale “mizeriei colective”, Victor Mihăilescu-Craiu deveni îndată victima “întreprinderii de tras cu ochiul şi cu urechea” din dealul Copoului sau, la fel de grav, la spitalul de largă notorietate şi tristă amintire din Bucium. Scăpat de confruntarea cu organele aparatului poliţienesc de către profesorul Balif, pictorul este nevoit să aleagă a doua alternativă, drept plată pentru faptul de a fi avut curajul să fi spus direct, neprotocolar, adevărul pe faţă11.

Alt pacient al renumitului spital a fost şi Eugen-Ştefan Bouşă, care fusese internat în cămaşă de forţă pentru că o elogiase pe regina Carmen-Silva, protectoarea artelor, şi, colac peste pupăză, avusese şi lipsa de inspiraţie să scrie pe pereţii propriei case o scrisoare deschisă lui Stalin prin care îşi exprima revolta pentru abuzurile săvârşite de liderul de la Kremlin. Activitatea sa artistică era însă de aceeaşi vigoare, succesul său fiind evident 12. Deci acestea erau, de fapt, cauzele internării lor succesive la “Socola” şi discreditarea în faţa societăţii.

Artiştii ieşeni se implică, începând cu deceniul cinci, din ce în ce mai mult, într-o artă socialistă cu subiecte impuse din realitatea socială, fireşte.

7 “...toată aşa-zisa operă de culturalizare actuală este o târguială permanentă a vâscului cultural, a fariseilor culturali, din care arta şi artiştii au ieşit totdeauna pârliţi”. Oscar Han în ‘Timpul”, în D. N. Zaharia ‘7aşul vernisajelor”, Editura Cariatide, Iaşi, 1995, p. 162.

8 Presei îi revine rolul de a spulbera iluziile “personajelor insalubre” cu “false reputaţii, energii de rând cocoţate în vârful înaltelor comandamente”. Lupta ar trebui să continue până imixtiunea nulă şi neavenită a “culturarilor nu din vocaţie, ci din şmecherie” să sucombe, lăsând locul personalităţilor marcante capabile să îmbunătăţească situaţia. Bunăoară, Vasile Pârvan a iniţiat, şi faptul este absolut remarcabil, o Şcoală românească la Roma, care însă a fost compromisă de prezenţa absolvenţilor favorizaţi de regim, probabil, care se vor face vinovaţi de indigestia culturii româneşti, neîncercând, dar şi neputând să aducă glorie culturii noastre. Oscar Han în “Timpul”, în D. N. Zaharia: laţul vernisajelor; Ed Cariatide, Iaşi, 1995, p. 163.

9 “Unde s-a mai pomenit, într-o ţară culturală, ca două academii de artă să se adăpostească în două mine monumentale şi triste? Academia de Arte Frumoase'şi Academia Regală de Muzică Dramatică stau în nişte lădiri, spectre hidoase, simbol al unei vremi de urgie a artei, în timp ce se ridică palate pentru arta de a facp chiftele, şi sărmăluţe în foi de viţă, cu care să se delecteze miniştrii de diferite resorturi”. în perioada când învăţământul politehnic beneficia de spaţii uriaşe, care le depăşeau ca întindere pe cele destinate aceluiaşi scop pentru o întreagă ţară occidentală, învăţămîntul artistic fiind, în acelaşi timp, pus la index într-o manieră deplorabilă, lăcaşurile acestuia fiind reduse la spaţii insalubre sau la dimensiuni ce are putea stârni ilaritatea unui popor de bun simţ care-şi respectă oamenii de cultură. “La fiecare pas, cu fiecare faptă, constatăm din nou că pentru stat arta nu constituie o problemă culturală...în libertatea politică de azi, toate energiile sunt prinse în vârtejul parvenirii. Li se deschid uşile celor ce bat cu energia ordinară; ei izbutesc să capteze situaţii nemeritate, pentru că totul este posibil, numai să fim lichea”... Oscar Han în “Timpul”, D. N. Zaharia, op. cit. p. 163-164.

10 “...compoziţii tematice cu şiruri răbdătoare de oameni, chinuiţi ca sclavii tot anul, ca să aştepte iarna înşiraţi de-a lungul gardului rar, de lături pe lângă vreo magazie pe-o rână de deal, cum li se drămuieşte partea de grăunţe cuvenită încă din toamnă. Un sac, doi la o căruţă de flenduroşi. Seceta şi colectivizarea le secaseră oamenilor sufletul. Priveau cu ochii fixaţi undeva departe, abătuţi, resemnaţi. Pe un dâmb între nămeţii de zăpadă coboară un om bătrân cu un cal rebegit, la adăpost. Vântul bate să-i smulgă omului căciula de pe cap. Ţăranul, fără cojoc, se zgribuleşte lângă bietul cal, care seamănă mai degrabă cu un câine jigărit. Moartea cailor. Mecanizarea agriculturii. Şefi noi ca vechii vechili. O familie întreagă adunată în jurul unui blid, întinde la mămăligă într-un sos roşietic. Un copil ţine în mână un boţ de brânză şi se uită ia el mirat, ca la o minune. Primăvară* buruieni, verdeaţă, flori; o oală mare roşie, abureşte a urzică, oameni lihniţi pe lângă pereţi coşcoviţi ori rezemaţi de garduri”. Radu Negru: Sympozion, 8, în “23: ore”. 1996.

11 “A spune adevărul însemna sau să umbli prin oraş cu capul spart, sau să o sfârşeşti în puşcărie sau la săpat sare ori stâncă la canal (Dunărea-Marea Neagră)”. Radu Negru, op. cit.

12 Pictorul fusese decorat şi medaliat pentru crochiurilc de tragere, pe frontul de vest. Dintre aceste lucrări va seiecta uherior, pentru ilustraţiile la un volum al lui Minulescu (“pictura simbolistă, făcută în tranşee între două valuri de foc”). Acestea au constituit punctul de plecare în concepţia plastică în ilustraţiile la “Luceafărul” lui Eminescu. “... şi cât adevăr istoric şi psihologie în cerul despicat de fulger deasupra Moldovei, cu pământul pângărit de sârme ghimpate. Şi răstignirea unui neam întreg întru Iisus”. Radu Negru, op. cit.