Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)

C. Artă

Societate socialistă şi artă socialistă

Aphroditéi Theodorescu

Schimbările survenite în România după 23 August 1944 — avem în vedere aşa zisa democratizare a vieţii social-politice prin instaurarea guvernului dr. Petru Groza, falsificarea alegerilor parlamentare şi abolirea monarhiei - au făcut ca tragedia “reconstrucţiei naţionale” sub egida noului regim totalitar, de factură comunistă, să comporte dimensiuni multiple. Deplasarea interesului de la fiinţa umană la sistem, de la individ la structuri, prin sacrificarea omului în favoarea utopiei raţionaliste1, a devenit un program concertat ce a vizat, în grade şi forme diferite, în chip intransigent şi de manieră centralizatoare, nu mai puţin domeniul artelor plastice.

Imperativul orientării conţinutului şi mesajului artei — principii, teme, tehnici de abordare şi creaţie (a căror perenitate valorică rămîne şi azi discutabilă, căci umbra stăruie, oricât de lipsiţi de prejudecăţi ar fi judecătorii2) — a impus puterii, temporar, instrumentarea “sintezei neamului şi microcosmosului naţiunii” - întruchipate de intelectuali, şi prin apelul selectiv la unii factori stimulativi de autoritate morală care mizau pe captatio benevolentiae3.

încă de la 1945, în construirea demersului politic, nu au lipsit referirile la modelul sovietic. Astfel, la 1 martie, “Ceahlăul literaturii române” îşi făcea cunoscută preţuirea pentru Constituţia lui Stalin, în care vedea “o altă Evanghelie a lumii nouă ce se pregăteşte, şi mai ales a lumii întârziate din care facem parte şi noi4”, iar în toamna aceluiaşi an George Călinescu socotea că artistul trebuie să coboare în mijlocul vieţii, să ia act de problemele momentului şi să dea în formă, veşmânt aspiraţiilor celor mulţi5. La 1946 cenzura era mai puţin evidentă, dar cu timpul şi după caz, valorile artei europene deveneau cu certitudine “artişti alienaţi mintal, ruşinea omenirii” iar Matisse şi Picasso erau consideraţi psihopaţi, degeneraţi ai “artei contemporane decandente”.

Dorinţa schimbărilor intempestive, intoleranţa şi reacţia de refuz faţă de arta Occidentului “decadent” s-au făcut simtiţe şi la Iaşi unde, în aprilie 1948, la închiderea dezbaterilor Expoziţiei grupului “Flacăra”, artiştii au fost atacaţi în chip brutal, lipsit de orice consideraţie la persoană şi li s-a impus o modelare a artei după indicaţiile partidului, fără să intereseze că rezultatul nu putea fi decât o hibridare a plasticii ieşene. Rezumându-ne la acest eveniment, ce rămâne un tragic episod din noianul mărturiilor de canonizare a trăirilor umane pe tărâmul artei; mai amintim că anul 1949 a încheiat etapa în care cultura românească a fost transformată într-un apendice al partidului maselor6.

Absolutizarea puterii ceauşiste, prin instaurarea dictaturii personale, după 1974, i-a obligat pe artişti să plătească tribut servilismului prin veneraţia vecină cu fetişismul, în care falsul, fastul şi trunchierea - ca element de noutate — au devenit caracteristici dominante. în acest context, “omul nou” s-a dorit un ideal precumpănitor, în care apologeţii comunismului “naţional” vedeau o persoană de o onestitate ireproşabilă pentru care nu era acceptată scuza “dar are talent”, întrucât talentul era legat organic de morală. Ne întrebăm, chiar cu riscul peroraţiei, dacă societatea franceză ori cea olandeză, saü oricare altă societate occidentală ar fi trebuit să plătească asemenea tribut, am fi cunoscut un acelaşi Gaugain şi Van Gogh, pentru a nu da decât două exemple? Deci, această epocă de veritabilă alienare a impus modele care au compromis orice evadare spirituală, de căutare a individualităţii, şi sensul devenirii s-a lovit de paravanul superficialităţii într-o realitate astenică.

în fond, ideea formării (a se citi “remodelării”!) spiritului uman prin intermediul artei, ca modalitate maieutică a cărei efecte negative se resimt în timp la nivelul general al societăţii, nu a putut genera decât confuzie între formă şi finalitate, între limbaj şi sfera ideatică propriu-zisă. în această ordine de idei, avem în vedere problema emoţională, strict legată de stilul precum şi de mijloacele sale, care creează o dispoziţie mentală ce îl determină pe artist să caute în jurul a ceea ce poate reda.

1 Hannah Arendt, Te Systeme totalitaire, Paris, 1951, p. 50.

2 Ana Selejan, România in timpulprimului război cultural (1944-1948), I, Trădarea intelectualilor; Sibiii, 1992, p. 21.

3 Fără îndoială, nu trebuie pierdute din vedere şi campaniile de intimidare, compromiteri, demascări şi epurări socotite, la vremea lor, căi juste depromovare a “progresului” cultural, care au aruncat în conul de umbră pe cei inadaptabili, ori care refuzau să coboare de pe scara valorică până ia nivelul unui politician aservit.

4 “Scânteia”, anul 15 (1945), 1 martie.

5 G. Călinescu, Lumea, I, nr. 1, septembrie, 23, 1945.

6 Ana Selejan, op. cit., p. 13,

Satu Mare - Studii şi comunicări (Seria II Istorie-Etnografie-Artă), nr. XVII — XXI, 2000-2004