Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)

A. Istorie

Arhitectura religioasă în Vilaietul Timişoara

13

3.3. Populaţia

In teritoriile din vilaiet populaţia musulmană era constituită, înainte de toate, din militari, funcţionari fiscali, cădii, personalul lăcaşurilor de cult şi familiile acestora. Populaţia civilă musulmană nu era numeroasă şi consta din membrii familiilor militarilor sau funcţionarilor, ori erau negustori şi antreprenori, implicaţi în comerţul cu sarea sau cu peştele obţinut din Dunăre sau din Tisa. Toţi aceştia trăiau în localităţile fortificate (cetăţi, palănci), respectiv în "varoş"-urile (cartierele fortificate) şi mehalle-lele acestora. Prin urmare, practic, toate construcţiile, militare, comunitare şi de locuit, destinate populaţiei musulmane, se realizau în aceste aşezări, de tip urban.

Din punct de vedere etnic, majoritatea populaţiei musulmane din vilaiet provenea din Bosnia şi, astfel, limba vorbită de ei era - pe lângă turca - sud-slava bosniecilor, limbă numită şi "potur"8.

în Eialetul Timişoara, după Pacea de la Karlowitz (1699), se apreciază că numărul musulmanilor se ridica la cca. 5.000 de soldaţi, la care se adaugă numărul timarioţilor (spahii, având moşii în ţinut) şi al civililor, de cca. 10.000-15.000. Aceştia locuiau în oraşe. Se adaugă aproximativ 134.000 de creştini şi cca. 10.000 de ţigani. Astfel populaţia totală a Eialetului se apreciază la 180.000-200.0009 *.

Populaţia creştină trăia în sate, se ocupa de activităţi agrare şi plătea dări, taxe şi impozite, (asigurând veniturile administraţiei locale şi întreţinerea armatei) dar era prezentă şi în oraşe şi târguri, în mahalalele exterioare ale acestora. Creştinii, cunoscuţi din registrele de impozitare ("tahrir-defter"-uri), erau, în cea mai mare parte, ortodocşi, români şi sârbi, şi aveau bisericile şi mănăstirile lor.

La Timişoara: "Biserica sârbilor sau grecilor se află la capătul mahalalei, într-o grădină (...) este frumos construită şi împodobită cu culori şi multe imagini zugrăvite. Alături, într-o căsuţă, locuiesc câteva călugăriţe bătrâne"’0. Biserica ortodoxă din Lipova, de origine medievală, există şi azi, cu modificări ulterioare. In epoca otomană funcţionau în vilaiet şi numeroase mănăstiri11. Comunităţile ortodoxe erau subordonate mitropoliei sârbeşti de la Pec/Ipek, în Kosovo (mutată la sfârşitul secolului XVII la Sremski Karlovac), având episcopate şi la nord de Dunăre (în 1585 este pomenit, la Ineu, episcopul Spiridon12).

în vilaiet erau şi câteva comunităţi catolice, cu credincioşi maghiari (la Timişoara13 şi în zona din partea dreaptă a Mureşului) dar şi sud-slavi (negustori din Raguza/Dubrovnik, care aveau în centrul "cetăţii" Timişoarei şi o "mahala a latinilor", ori bosnieci). Se cunoaşte existenţa unei biserici catolice foarte încăpătoare la Timişoara (Biserica catolică se află în mahala, nu departe de Poarta Apei, într-o străduţă strâmtă. Este înconjurată de o curte şi de case, şi alături locuieşte un călugăr franciscan. Este atât de mare, încât încap în ea pe puţin 500-600 de oameni)14, precum şi a unei biserici a catolicilor bosnieci la Radna15. în secolul XVII au activat la Timişoara şi călugări iezuiţi.

în mai multe localităţi erau şi comunităţi de evrei (sefarzi), având viaţa lor comunitară - şi lăcaşurile lor de cult (există informaţii despre comunităţile din Timişoara şi Ada-Kale16).

3.4. Capitala Vilaietului

Cea mai mare şi cea mai importantă localitate, care avea şi cea mai numeroasă populaţie musulmană, atât militară cât şi civilă, a fost Timişoara. Oraşul se compunea din "Castel" (fortificaţia medievală, menţinută şi adaptată nevoilor garnizoanei otomane), şi din "Cetate" ori "varoş", precum şi din cartierele exterioare, fortificate şi ele, Palanca Mare şi Palanca Mică, dar şi din alte mahalale, în afara incintelor. Situaţia specifică a oraşului consta în solul mlăştinos, pe care au fost ridicate toate construcţiile, sol ce nu suporta clădiri mari.

8 Evlia Celebi menţionează acest fapt în aproape toate aşezările vilaietului.

9 Dávid Géza, op. cit., p. 50.

111 Ottendorff Henrik, Budáról Belgádba 1663-ban. Heinrich Ottendorffs illustrierte Reisebeschreibung von Bucla nach Belgrad i. J. 1663. (Descrierea ilustrată a călătoriei lui Heinrich Ottendorff in 1663'), Szekszárd, 1943, p. 76.

11 Mănăstirile ortodoxe din sangeacurile Timişoara şi Modava, după Engel Pál. op. cit. (în paranteză anul emiterii tahrir-defterului care o menţionează), în nahia Timişoara, Sveti Gheorghe (1569), Ghilad (1569), Sveti Ilias (1579), în nahía Ciacova, Sveti Iovan (1579) şi Sf. Gheorghe (1569), în nahia Pancevo, Sveti Dimitre (1579) şi Arhanghel Mihail (1569), în nahia Şemlik/Vârşeţ, Sveti Nikola (1569), Kirnia (1569), Kostiolnaţ (1579), Moraviţa (1569), Vojvodina Bracişte (1569), Sveti Iovan Varadina (1569), Arhanghel Mihai (1579) şi Sveti Iovan (1579), în sangeacul Modava: nahia Modava: Sirinia (Sveti Nikola) (1569), Sveti Arhanghel (1569), în nahia Caraşova-Vitelnik: Kusici (1569), Berceal /Sveti Sava (1569) şi Baziaş /Sveti Elias (1569).

12 Dr. Sorbán Kornél (Cornel Şorban), A^lneui (.borosjenoi) Rom. Katb. Plébánia története (Istoriaparohiei rom.cat. din Ineu), Oradea, 1934, p. 91, şi Márki, Arad, II, p. 239.

13 Maghiarii din Timişoara solicită papei, în 1582, trimiterea unor preoţi catolici în ţinut; această măsură ar pune sfârşit şi rătăcirilor luterane. Vezi textul jalbei la J ohann N. Preyer, Monographie der Königlichen Kreistadt Temesvár, Monografia oraşului liber crăiesc Timişoara, ediţie bilingvă, Timişoara, 1995, p. 259- 260.

13 Ottendorff Henrik.

15 Dr. Juhász Kálmán, Műveltségi állapotok a Temesközben a török világban (Situaţia culturală in ţinuturile timişene in epoca turcească), în colecţia Erdélyi Tudományos Tűzetek (Caiete Ştiinţifice Transilvănene), Cluj, 1935, p. 6, cu bibliografia aferentă.

16 The Jewish Encyclopedia, New York: în 1658 comunitatea de rit sefard din Ada-Kale donează o placă de argint sinagogii din Vidin, informaţie preluată din Ahmet Ali: Monografia Insulei Ada-Kaleb, 1934, Craiova.