Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)

A. Istorie

14

Csortán Ferenc

Braţele Timişului şi Begheiului constituiau cei mai eficienţi factori de apărare a fortificaţiilor, dar totodată limitau şi suprafaţa utilă a zonelor locuibile.

3.5. Societate otomană: militari şi civili

Fiind un vilaiet "de frontieră", constituind principalul instrument de control militar asupra Principatului Transilvaniei, toată activitatea socială a Vilaietului era subordonată acestei "meniri". Astfel cele mai importante constmcţii din epocă erau cele militare, care au fost, pe de-o parte, cele câteva cetăţi de piatră de origine medievală (Timişoara, Lipova, Ciacova, Vârşeţ, Mehadia, Caransebeş, Şiria), reparate şi întreţinute de către otomani şi, pe de alta, numeroasele palănci, fortificaţii din lemn şi pământ, corespunzând tehnicilor militare bazate pe artileria grea şi lipsei de piatră, respectiv relativei bogăţii în material lemnos.

Se cere menţionat, totuşi, faptul că, în multe aşezări, exista o activitate economică semnificativă. Oraşele de pe malul Mureşului şi Tisei (Lipova, Cenad, Becei) au realizat mari beneficii din transportarea şi negoţul sării transilvănene, dar şi din pescuitul în aceste râuri importante, în Dunăre şi în marile bălţi din câmpia Timişului şi Begheiului. Acest fapt a dus la dezvoltarea edilitară şi culturală - în perioadele de pace - a aşezărilor riverane, la apariţia unor şcoli şi medresele, a unor tekke şi geamii, respectiv la numărul relativ mare al oamenilor instruiţi şi al hadji-ilor.

In vilaietul Timişoara întâlnim şi un alt fenomen caracteristic al societăţii otomane: existenţa, dacă nu proliferarea, vakîfurilor, a generoaselor donaţii şi ctitoriri de clădiri şi instituţii umanitare. Cel mai mare ctitor a fost Sokollu Mehmed paşa, poreclit şi Tavak (cel Lung) sau Kódja (cel Bătrân), mare vizir în timpul lui Suleiman Magnificul. De numele lui se leagă ridicarea tuturor construcţiilor obşteşti din Becicherec (Zrenjanin). Alte vakîfuri au fost: podul peste Mureş la Aradul-Nou şi complexul de clădiri din preajmă, ctitorite de Köprülü Mehmed, precum şi cele ale aceluiaşi şi ale fiului său, Köprülüzade Fazii Ahmed paşa la Ineu, şi multe altele, mai modeste, în aproape toate oraşele vilaietului.

4. Programele arhitecturii islamice dintr-un vilaiet de margine

4.1. Oraşul

Oraşele erau importante centre ale comerţului dar şi ale meşteşugurilor. In centrul lor se aflau

construcţiile ce asigurau cadrul acestor preocupări: bazarul, constând deseori în străzi acoperite, cu dughene,

bedesten-urile (hale comerciale acoperite, ce se închideau peste noapte), atelierele meşteşugarilor. Pentru

unele meserii producătoare de poluare, cum ar fi pregătirea şi prelucrarea pieilor, atelierele se aflau la marginea

localităţilor.

>

In vecinătatea cartierului comercial se găseau hanurile şi băile publice.

Aşezările urbane erau, de obicei, fortificate, zidurile şi turnurile înconjurând oraşul propriu-zis (numit varoş), iar la o margine a acestuia se ridica citadela sau "cetatea interioară", numită "ici kale". In cartierele cuprinse între zidurile de incintă, şi cu atât mai mult în citadelă, locuiau musulmani. Populaţiile nemusulmane locuiau de obicei în cartierele exterioare. Creştinii şi evreii aveau un statut reglementat juridic în cadrul societăţii, dispunând de instituţii religioase şi de o formă de autonomie spirituală. Cartierele (mehalle) realizau de obicei o separare a diferitelor gmpuri etnice/religioase, respectiv profesionale.

Apa de băut se asigura din fântâni, cişmele publice (de ex. la Lipova există şi azi o "cişmea a Paşei"), însă în aşezările mai importante din vilaiet, multe găsindu-se pe malul unor râuri, populaţia lua apa din râu. Tot râul rezolva şi îndepărtarea resturilor şi dejecţiilor.

In oraşele mari fiecare cartier avea moschei, cişmele publice, bazaruri, băi publice, hanuri, oferind "în replică" — şi, astfel, dedublând — serviciile centrului oraşului.

In privinţa reţelei stradale, oraşul islamic "tradiţional" se caracterizează prin faptul că nu prea existau străzi drepte, iar printre străzile principale s-a dezvoltat un adevărat labirint de străduţe curbe şi fundături. Casele nu aveau deschideri spre exterior, în afara singurei intrări. In vilaietul Timişoara casele de locuit se construiau din lemn şi pământ şi se acopereau cu trestie, paie ori şindrilă. încălzirea se făcea prin vetre cu foc deschis, cu coşuri de cărămidă, ori de scândură tencuită cu pământ.

4. 2 FortificaţiileA f

în Vilaietul Timişoara au existat şi în Evul Mediu numeroase cetăţi puternice (Timişoara, Cenad, Lipova, Caraşova, Chiueşd, Vârşeţ, Cetatea Sf. Ladislau) precum şi castele fortificate mai mici, reşedinţe ale unor familii nobiliare (Nădlac, Mănăştiur, Ciacova, Felnac). După ocuparea teritoriului de către otomani, cele mai multe din acestea au fost menţinute şi reparate, iar unele, prea distruse ori depăşite din punct de vedere al tehnicii militare, au fost abandonate. Cetăţile menţinute au primit garnizoană permanentă şi au fost efectuate lucrări de adaptare la evoluţia tehnicii militare, concret la răspândirea artileriei grele. Adaptarea consta în răspândirea cetăţilor realizate din pământ, întărit cu schelet de lemn şi cu împletituri de vreascuri, având, de