Szőcs, Péter Levente (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria arheologie 17-21/1. (2000-2004)
Necrolog
Necrolog 1946-2004 La numai două săptămâni după ce împlinise 58 de ani, în 19 aprilie 2004 a plecat dintre noi, uitat sau neglijat de mulţi dintre colegi sau prieteni, unul dintre specialiştii reprezentativi pentru cercetarea arheologică din spaţiul nordvestic al României. Am înţeles că până în ultimele clipe şi-a păstrat optimismul şi verva, atât de caracteristice, neînchipuindu-şi că poate renunţa vreodată la proiectele de viitor. Şi de data aceasta, destinul s-a dovedit a fi implacabil. S-a născut la 4 aprilie 1946 în localitatea Viile Satu Mare (jud. Satu Mare), unde în cele din urmă a revenit, găsindu-şi locul de veci. Intre anii 1959—1963 a urmat studiile liceale la Satu Mare, funcţionând apoi pe parcursul anului şcolar 1963— 1964 ca profesor suplinitor la Arieşul de Pădure, jud. Maramureş, împrejurare despre care îşi amintea adeseori cu plăcere. Încă din primii ani de studenţie, susţinută în perioada 1964—1969, la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, a participat la activitatea unor importante şantiere arheologice transilvănene, cum a fost cel de la Ţaga (jud.Cluj), conduse de profesorul Dumitru Protase. După absolvire, rezultatele foarte bune i-au asigurat un post la Muzeul din Deva, unde a activat în perioada 1969—1971, colaborând la cercetările arheologice de la Feţele Albe (în Munţii Orăştiei), Strei—Călan, Deva, Micia. Un moment de turnură în evoluţia profesională l-a reprezentat transferul la Muzeul Judeţean Satu Mare (1971), revenind astfel în locurile natale (ca arheolog şi muzeograf a fost angajat al acestei instituţii până în anul 1999). In numele acestui prestigios muzeu sau în colaborare cu alte instituţii de specialitate, timp de aproape 30 de ani a susţinut cercetări de teren în diverse microzone ale judeţului Satu Mare, dar şi în judeţul Bihor (la Sânnicolau de Beiuş, împreună cu profesorul Radu Popa) ori la nord de Tisa superioară, în Ucraina Ciscarpatică (1996: Slatina, Biserica Albă, Apşa de Mijloc, în colaborare cu Universitatea din Ujgorod). Pe parcursul acestei durate s-a dovedit a fi fost unul dintre puţinii specialişti activi la muzeele din nord-vestul României, interesaţi de arheologia mileniului I p.Chr., perioadă puţin cunoscută în acest teritoriu, cu propuneri de reconstituire ce pot fi sprijinite doar de rezultatele cercetărilor arheologice. In timp, studiile, articolele şi rapoartele de săpătură publicate de Gheorghe Lazin au contribuit semnificativ la îmbogăţirea cunoştinţelor. După investigaţiile de importanţă majoră pentru cunoaşterea epocii romane în nord-vest, susţinute de Sever Dumitraşcu şi Tiberius Bader în aşezarea, centrul pentru producţia ceramicii şi cimitirul de la Medieşu Aurit (între 1964—1970, reluate apoi de către profesorul Sever Dumitraşcu între 1995—1997, în colaborare cu Gh. Lazin), cercetarea acestei perioade aproape că devenise lipsită de susţinere. Este meritul lui Gheorghe Lazin, alături de demersurile Muzeului din Zalău, acela de a fi relansat săpăturile şi studiul epocii de început a „mileniului întunecat” în partea nord-vestică a ţării. Astfel, sunt importante rezultatele cercetărilor de la Culciu Mare, Satu Mare (cuptoare pentru ars ceramică), Oraşu Nou, Săcăşeni, Mădăras şi mai ales Lazuri, unde a identificat un important centru pentru producţia ceramicii, care funcţiona pe la sfârşitul sec. IV p.Chr. (bibliografia, nr. 11, 13, 15, 27, 29, 38, 39). A fost interesat în mod constant de evoluţia locuirii dacice pe parcursul secolelor I a.Ghr. — I p.Chr. în zona Someşului inferior şi în general din spaţiul Tisei superioare, fiind un susţinător al ideii că în întreg acest spaţiu a existat o evidentă continuitate de locuire dacică pe parcursul epocilor Laténe şi romană imperială, aşa cum am înţeles din numeroasele discuţii purtate. Prin publicaţiile sale, alături de săpăturile de la Acâş şi Lazuri, a contribuit la mai clara conturare a imaginii acestei perioade, cu Gheorghe Lazin Satu Mare - Studii şi Comunicări, Seria Arheologie, XVII—XXI/1, 2000—2004
