Szőcs, Péter Levente (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria arheologie 17-21/1. (2000-2004)
Recenzii
Recenţi Németi János — Molnár Zsolt, A teli telepek elterjedése a Nagykárolyi-síkságon és az Ér völgyében, Scientia Kiadó, Kolozsvár [Cluj-Napoca], 2002. ISBN 973-85985-2-4, 280 de pagini cu hărţi, fotografii, planşe, planşe tipologice şi grafice. Apariţia lucrării ce îşi propune să trateze „răspândirea aşezărilor de tip teli din Câmpia Careiului şi din Valea Ierului”, este un eveniment cât se poate de important pentru cercetarea epocii bronzului, mai ales că ea reprezintă, practic, prima lucrare monografică consacrată în întregime problemei tell-urilor din zona de nord-vest a României. Mai mult, ea este realizată de doi autori care în ultimii ani au întreprins cel mai susţinut efort în cercetarea pe teren a acestei probleme. Mai ales că nu trebuie trecut cu vederea faptul că domnul J. Németi aduce ca aport pentru redactarea acestei lucrări preocuparea sa îndelungă şi constantă (încă din anii 1960) referitoare la multiplele aspecte legate de epoca mijlocie a bronzului. Lucrarea este structurată pe trei capitole, ce au următoarele titluri: Introducere (I), Ce este tell-ul (II), Ceramica (III). Acestea sunt continuate de o Addendă, care ocupă cea mai mare parte a cărţii ( p. 83—283), deoarece în cadrul ei sunt introduse şi catalogul (repertoriul) aşezărilor (p. 105—187), dar şi hărţi şi planşe (p.l 89—266). Introducerea (p. 9—33) se prezintă sub forma unui amplu capitol introductiv, în care cititorul este pus în temă cu scopul lucrării şi metodologia urmărită, sunt discutate problemele proprii cu care se confruntă în acest moment studiul culturii Otomani, a terminologiei utilizate în cadrul acesteia, dar şi a problemelor legate de cronologia ei. Totodată este prezentat pe larg şi istoricul cerecetărilor referitoare la civilizaţiile care şi-au adus aportul la constituirea tell-urilor din epoca bronzului răspândite în Câmpia Tisei. Autorii consideră că etapa mijlocie a epocii bronzului, care se identifică în mare măsură cu perioada în care au funcţionat aceste tell-uri, iese în evidenţă prin schimbările ce se produc în tehnicile de prelucrare a metalului şi a ceramicii, odată cu pătrunderea în nord-vestul României a unor grupuri etnice de sorginte sudică. Demersul autorilor îşi propune nu doar să trateze diferite aspecte ce ţin de apariţia şi evoluţia tell-urilor, ci intenţionează ca acestea să fie comparate cu cercetări efectuate deja în zone învecinate. Cu acestea nu doar că prezintă afinităţi clare, ci pot fi integrate unui complex cultural comun, pentru care este preferat termenul de Otomani—Gyulavarsánd. Comparaţia este necesară deoarece în ciuda unor săpături importante efectuate de-alungul anilor, cantitatea mică de materiale publicate face ca o serie de fenomene referitoare la această cultură să rămână necunoscute. Astfel, se consideră, pe bună dreptate, că în cadrul cercetării culturii Otomani au rămas deschise probleme de bază, cum ar fi: provenienţa ei, perioada în care s-a născut şi componentele ce le are la bază geneza sa. Alte probleme legate de studiul acestei culturi semnalate sunt: o anumită „încâlceală” acumulată dealungul timpului în ce priveşte terminologia, consistenţa fazelor sale culturale, precum şi a etapelor cronologice în care au evoluat ele. Mai mult, rămâne controversată problema încadrării în aria de răspândire a culturii Otomani a unor vaste teritorii, cum ar fi spaţiul dintre râurile Mureş şi Crişul Alb, dar şi în ce priveşte Câmpia Sătmăreană, Oaşul şi Maramureşul (de fapt întreaga zonă cunoscută sub numele de Tisa Superioară). Amplul istoric al cercetărilor expune sintetic şi foarte bine structurat, evoluţia acestora şi numeroasele soluţii propuse de-alungul timpului la problemele controversate ce au fost deja amintite. Se începe cu menţionarea evoluţiei cercetărilor legate de cultura Otomani, în principal din istoriografia românească (p. 19—25), ca apoi să fie amintită evoluţia cercetărilor legate de cercetarea culturilor Ottomâny/Otomani, Füzesabony, Gyulavarsând/Vărşand, termeni prin care sunt denumite în istoriografia maghiară o parte din civilizaţiile tell-urilor din bazinul carpatic (p. 25—31). Cu siguranţă că autorii au optat pentru această structurare „naţională” a prezentării istoriografice, în scopul de a oferi expunerii o formă cât mai ordonată. însă, în acest context, consider că ar fi fost necesar să fie cel puţin amintite contribuţiile cercetărilor la problema culturii Otomani/Füzesabony, efectuate în sudul Poloniei şi mai ales în partea de la vest de Carpaţi a Ucrainei şi în sud-estul Slovaciei, zone în care s-au efectuat ample cercetări asupra acestui complex cultural (mai ales că Nizna Misl’a poate fi considerată poate cel mai spectaculos obiectiv arheologic atribuit culturii Otomani dezvelit până acum, dată fiind aşezarea fortificată şi, mai ales, necropola cu 700 de morminte)1. De asemenea, în contextul discuţiei referitoare la împărţirea în faze a culturii Otomani, pentru ca lucrurile să fie clare pentru orice cititor ce 'V.Furmánek -L. Veliacik — J. Vladár, Die Br»n%e%eil im slowakischen Kaum Rahden/Westfalen, 1999. 192
