Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 14. (1997)
Artă şi etnografie
376 Aphrodita Theodorescu Deci, un prim pas în arta pictorului ieşean ar fi Corneliu Baba pe care, însă, l-a abandonat în perioada de tinereţe. Ulterior, pictura sa capătă tente expresioniste, cochetează cu “singtame configuraţionale gen. Klee” 10 11 (tară îndoială, mai ales în peisagistică). Fiind adeptul unei arte figurative, pedalează pe impresionabilitatea privitorului care este supus la asociaţii şi legături spaţiale sau temporale având ca scop nu recunoaşterea formulei plastice ci asimilarea mesajului. Pictura sa pune accent pe mesaj, pe ideea ce trebuie să transpară prin expresie picturală. Restrângerea esteticului în formarea conţinutului obiectiv al semnificaţiilor ar fi una dintre trăsăturile acestui artist. De aici concluzionăm că diferite elemente ale morfologiei plastice sunt folosite în stricta lor calitate de limbaj specific şi nu ca scop în sine. Relaţiile axiologice ale realităţii constituie preocuparea centrală şi, de aici, predilecţia pentru portret se motivează. Studiul omului, al conjuncturilor interioare reprezintă un subiect serios de reflecţie. “Autoportret cu ţigara”, realizat în 1958 păstrează vizibil influenţa magistrului. Predominanta culorilor reciţpreluată şi ea de la profesor) transmisia trăirilor lăuntrice, se conjugă. într-o bună măsură cu pensula fină scrutătoare, neiertătoare. Expresia elastică a mâinii, privirea fixă, caldă, aproape candidă, vine să motiveze mariajul dintre şcoala de pictură ieşeană şi cea din Ţările de Jos. Spre deosebire de aceasta, în portretul realizat în anul 1968 “Dublu autoportret” alura expresionistă este evidentă. Predominanţa unghiurilor în descrierea expresiei feţei şi a mâinilor, raportul cald-rece în jocul de lumini şi umbre, concentrarea materiei subtile într-o pensulaţie gândită matematic, riguros, demonstrează că autorul este genul despre care francezul spune: "se maquer" de viaţa care până la urmă îi răspunde cu aceeaşi monedă. Este un persiflator şi un autopersiflator mai subtil decât e capabil cuvântul să arate, spiritul său este perfect surprins de expresia franceză care, pentru noi, e intraductibilă în limba română. Auto investigarea dezvăluie o benignă causticitate în care luciditatea nu numai că e evidentă, dar pare de neevitat. Ambele portrete, ca şi “Autoportret cu ziar”, dezvăluie aspecte psihice chiar dacă aici intervine o suavă blândeţe şi o jovială ironie, fără camuflaj. Abia incitantţ?) şi greu perceptibil pentru neavizaţi, artistul scoate la iveală un poznaş, uşor infantil căci imaginea reprezintă un giumbuşlucar, a căror şotii te vizează pe tine şi pe el deopotrivă. Personajele sale din portrete şi autoportrete sunt categoric demitizate (“Henric al VIII-lea”). El nu are pretenţia să traseze poza unui erou ci al unui individ banal care se confesează autodefinindu-se. De aceea nu foloseşte lumina caldă sau unghiurile avantajoase, nu-şi confecţionează o aură falsă, căci nu este un sentimental decât în măsura în care copilăria revine în gândurile sale. Acordă aceeaşi importanţă recuzitei ca şi maestru! Baba, numai că o ţigară, o beretă galbenă, o pălărie, un ziar nu devin neaparat personaje ci accesorii care comple-tează intimitatea personajului avizat. îl ajută eclerajul puternic şi mâna sigură care evită incertitudinile. Trăsăturile individuale sunt amplificate de figura uşor alungită şi deformată, caricaturizată. E posibil, cum spunea Adriana Bobu “să se realizeze spontan un dialog direct cu persoana interpusă privirii” 1 . Noi, însă credem, mai degrabă într-o manevrare a privitorului care se vede pus în faţa unei teoreme rezolvate. Rolul său este să şi-o însuşească, nu mecanic ci constatativ, s-o înţeleagă. In extenso poate converge către un raţionament discriminatoriu între Narcis, eroul legendar al antichităţii greceşti şi artist. Acesta din urmă ni se dezvăluie ca fiind opusul care uitându-se în oglindă se îndrăgosteşte de propria sa imagine pentru că el îşi vede numai 111 Adriana Bobu, op.cil., p. 16 11 Adriana Bobu, op.cit., p. 12
