Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 14. (1997)
Artă şi etnografie
Portretul şi autoportretul în pictura ieşeană contemporană 375 materiale. Pictorul care face obiectul investigaţiei noastre acordă însă, primatul cuvenit omului, raţiunii şi sentimentelor sale. Iată de ce imaginea plastică devine o mărturie a unei dezvăluiri tainice, ale personajelor pe care artistul să le privească din umbră . El este,în aceeaşi măsură, un analist dar şi un regizor la acest spectacol al vieţii pe care-1 înţelege ca pe o stare de tensiune în raportul om-realitate, generând, adesea situaţii tensionate. Recuzita (tichia, ochelarii, baticul) joacă şi ea un rol consistent căci ajută la interpretarea şi înţelegerea personajului(Concetăţenii). Imaginea compoziţională, fără cusur, dezvăluie o lume în care ne putem regăsi noi înşine, între anumiţi parametri, măcinată de întrebări, plină de febra presiunilor sociale. în universul acestei lumi, pe chipul căreia se vede groaznica amprentă a traumatizării psihicului, într-o realitate materială devenită ostilă, problematizată şi problematizantă, dictatoare. Expresia de pe chipul anturajului nu e decât o imagine materializată a unei stări sufleteşti sugerată şi de culori(cunoscutele sale surori) teme, fără strălucire, dense, apăsătoare. Una dintre cele mai izbutite lucrări de gen ni se pare “Autoportretul“realizat în anul 1955 aflat actualmente în colecţia Muzeului de Artă Iaşi. îndelung elaborat, după o tehnică plastică elevată, el dezvăluie imaginea unei figuri austere încadrată într-un context majestuos. Ochii penetranţi trădează existenţa unei lumi interioare fremătătoare, pline de căutări, proprie artistului ajuns la maturitate. Neostentaţia privirii superioare vine din rolul de creator de cultură pe care şi-l asumă cu modestie şi curaj . Unda de autoironie(pe care o vom întâlni mai apoi şi la discipolul său Dan Hatmanu) îl însoţeşte fără a altera mesajul. Facem o paranteză precizând că aceste particularităţi spirituale şi creştine le vom întâlni şi la elevul său Dan Hatman chiar începând cu prima sa perioadă. Revenind la magistru, continuăm cu remarca conform căreia autoportretul, fireşte, un unghi din care îi putem citi personalitatea ceea ce vede este ceea ce vrea artistul să ne lase să contemplăm, iar în acest caz autocenzura este binevenită căci, pe de o parte ne întăreşte convingerea că o lucrare de artă nu se poate transforma în copie fotografică, iar pe de alta ea lasă libertatea artistului să aleagă el ce şi cât dezvăluie privirii din propria personalitate. Deschizător de drumuri în plastica ieşeană, fireşte facem referire la perioada sa ieşeană, maestrul Corneliu Baba a trasat o linie viguroasă în acest domeniu. Scria D.N.Zaharia că noile orientări, ca să devină viabile au nevoie de personalităţi de marcă care să le reprezinte.7 Ideea e atât de necesară încât pare că vine din noi toţi şi că s-a născut odată cu critica de artă. Revenind la personalităţi din plastica portretistică la Iaşi să numim cel de-al doilea uriaş pe umerii căruia se sprijină aceasta:Dan Hatmanu, fireşte. Acesta, alături de Mircea Ispir(şi el fusese elevul lui Baba) care mai păstrează, în nişte limite, primul motor,8 impulsul iniţial de la înaintaşul său Dan Hatmanu, pe parcursul drumului său se încadrează într-o gamă diversă de orientări, ceea ce-o îndreptăţeşte pe Adriana Bobu să afirme că el nu poate fi catalogat aparţinând, în fond, unui singur curent,9 formula pe care ne-o propune artistul este mult mai vastă şi mai originală, el însuşi având o părere interesantă despre originalitate privită nu ca pe o soluţie inedită, ci ca o noutate a exprimării purtătoare a mesajului transmis. 7 D.N.Zaharia,"laşul vernisajelor", Editura Cariatide, Iaşi, 1995, p.46 Nu facem referire în sensul strict dat de stagirit ci căutăm numai similitudini cu aceasta privind punctul de plecare în artă. 9 Adriana Bobu, op.cit., p.5
