Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 14. (1997)
Artă şi etnografie
374 Aphrodita Theodorescu Intelectual subtil, rasat, pictorul Corneliu Baba practică o artă tulburătoare, deconcertant de sinceră şi tranşantă confesiune umană. O confesiune uşor maliţioasă, fără sfială, dar şi fără frivolitate la autoironie. îl ajută însuşirile sale native; penetraţia privirii iscoditoare, acuitatea observaţiei “datorită căreia portretele sale, cele pictate sau scrise ne par mai adevărate decât modelul însuşi”.’ îndelung căutate şi şlefuite, portretele sale sunt rezultatul declanşării unui mecanism perfecţionat continuu de însuşi autorul pe un suport realizat prin întrepătrunderea unor elemente de cultură filtrate în timp. Există, după cum ştim, o realitate de care ne ciocnim de dimineaţa până seara, pe lângă care trecem, pe care o sesizăm fragmentar, accidental şi care ne impresionează în prezent, în permanenţă. Există deasemeni şi o altă realitate, la care apelează, de obicei artistul din adâncul subconştientului plin de taine, de surprize. De aici apar imaginile, formele, culorile, straniile împerecheri de armonii, sonorităţi insolite ce diferă bizar, ideologic, absurd, neamintindu-ne decât vag de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Iată o explicaţie în cuvinte banale, a trecerii realităţii aparente prin complexul sensibilităţii noastre, convertirea ei devenind realitate artistică, în cazul nostru o realitate a picturii.3 4 Făcând referire la noţiunea de realitate, bogat nuanţată, presupunând dubla stare de tensiune şi existenţă pe care pictorul o afirmă în cuvinte şi în operă pentru luarea în consideraţie a dimensiunilor empirice a picturii lui Corneliu Baba despre care comentează Virgil Mocanu apreciind că nonincluderea acestui aspect în aserţiunile criticilor de artă ar fi cauza rutinei. 5 Motivaţia ni se pare justă până la un punct: în graba de a cataloga şi a eticheta, uneori ne scapă aspecte mai puţin semnificative care pot îmbogăţi imaginea de ansamblu asupra unui aspect insuficient de concludent, nu trebuie pedalat cu atâta amploare pentru că, oricum el constituie un insignifiant semn de punctuaţie în ansamblul morfologiei plastice. Raţiunea pentru care considerăm ca Baba deţine un loc de prim rang în portretistica ieşeană contemporană îşi are punctul de plecare în afirmaţia lui Tudor Vianu care-1 considera prin excelenţă un pictor al omului, imortalizând condiţia sa sublimă sau precară, întregul dramatism al existenţei sale într-un univers mai mult sau mai puţin ostil. “Alergăm după eroi de tot felul şi eroii trec pe lângă noi neobservaţi, anonimi. în căutarea omului nou ne ciocnim indiferenţi de oameni”. Aceste note ale lui Baba amplifică, poate voit, afirmaţia lui Jean Jacques Rousseau (“grecii antici aveau eroi dar urcau pe scenă oameni, noi, urcăm pe scenă eroi dar nu prea mai avem oameni”)6 Deşi destul de imprudentă, motivaţia asupra selecţiei eroilor portretelor sale aminteşte de exaltatul Caravaggio care avusese curajul, într-o lume încadrată în tipare şi periculos de plafonată, să picteze sfinţi desculţi, după modelele realităţii crude a oamenilor nevoiaşi, refuzând să accepte crema societăţii să pozeze. Reacţia filistinilor a fost dură faţă de Caravaggio şi ar fi fost la fel şi faţă de Baba dacă celălalt sens al însemnării sale n-ar fi putut fi speculat pentru a şterge îndrăzneala blasfemitoare la adresa unei societăţi pline de “supraoameni" căci orânduirea comunistă nu putea fauri decât eroi, nu-i aşa? Prezenţa omului în toate etapele creaţiei sale îl face pe artist tributar gândirii existenţialiste, filosofice, umaniste, de influenţă olandezo-flamandă. Diferenţa dintre el şi artiştii din Ţările de Jos constă în maniera în care tratează omul. Aceştia tratau omul cu grija unui obiect de ornament beneficiind şi de creditul unei atare orientări acordat substanţei 3 Adriana Bobu , "Dan Haimana", Editura Meridiane, Bucureşti 1983, p. 16 4 Claudiu Paradaiser, "Pictori ieşeni", Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, p.25 5 Virgil Mocanu, "Structuri şi sinteze", Editura Junimea, Iaşi, 1984, p.78 ” Virgil Mocanu, op.cit., p. 79
