Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 14. (1997)
Artă şi etnografie
Portretul şi autoportretul in pictura ieşeană contemporană Afrodita Theodorescu Se cuvine să precizăm de la început, chiar cu riscul de a vehicula o aserţiune arhicunoscută, că portretul este o manieră de punere în valoare a calităţilor plastice ale artistului într-o formă profundă şi variată. Este, altfel spus, un monolog al acestuia, un interviu cu el însuşi care oferă “cheia unei relaţii tipice, stabile, în procesul de transpunere iconică a cunoştinţelor noastre despre noi şi despre lume, între subiectul cunoscător şi obiect”.1 2 Făcând referire la autoportret, unde obiectul şi subiectul cunoaşterii se suprapune , “icoana” noastră capătă dublu sens, căci ea devine în aceeaşi măsură parte integrantă a lumii reale şi reflectare a ei, şi presupune ipotetic fuziunea celor două universuri: interior şi exterior. Portretul, ca şi autoportretul, face necesară o tatonare prealabilă, mai ales la nivelul psihic al personajului. în analiza autoportretului se impune să urmărim acea capacitate de autoevaluare a pictorului în bună măsură, fără însă a aminti şi caracterul uşor confesional al acestuia.Apelând la aportul unei logici binare, chiar cu riscul de a fi încriminaţi pentru concluziile noastre simpliste, ni se pare oportun să precizăm că se iveşte aici o problemă: în cazul portretului artistul rămâne un investigator, mai mult sau mai puţin inspirat, al însuşirilor caracteriale ale personajului, motiv pentru care se poate detaşa în compunerea imaginii plastice scrutând universul temei propuse din exterior ceea ce poate conferi un plus de obiectivitate lucrărilor sale, la autoportret dimpotrivă, introspecţia poate fi uşor trunchiată, redarea putându-se opri doar la aspecte convenabile pentru autor căci intervine o nedorită cenzură care diminuează efectul analitic. De-a lungul traversării temporale lucrarea capătă un caracter constatativdocumentar, dar rolul său în plan artistic este amplificat de subiectivismul la care se face tributar autorul căci nu poate evita trăirile proprii. Autointerpretarea, practicată de majoritatea pictorilor portretişti presupune sacrificiul unei obiectivităţi greu de reţinut şi când temperamentul pictorului se înverşunează la o astfel de întreprindere, ochiul scrutător şi mâna neiertătoare slobozeşte o imagine apropiată de cinismul cu care îi tratează pe oamenii cetăţii.(Corneliu Baba). Alteori, documentul de istorie personală nu poate scăpa de romanţare.~ Aici luciditatea şi competenţa interpretativă nu iartă nici cuta produsă de trecerea timpului sau de rictusurile viciului. Acest context dramatic este dat de confruntarea dintre Eu şi Lume, dar mai ales cu sine ca exponent al lumii. Pentru plastica ieşeană, portretul se identifică cu Corneliu Baba, căci artistul l-a repus în drepturile lui prin supunerea la o analiză amănunţită a personajului care devine mărturie alături de mijloacele tehnice adecvate în realizarea imaginii fizionomice proprii subiectului investigat. El este forţa generatoare care reorientează genul spre o nouă dimensiune în care naratismul este strict condiţionat de rezultatele cercetărilor, iar imaginea devine non comercială căci depăşeşte cadrul iluzionismului fizionomie şi opune unei reprezentări carnale a realităţii o imagine în care transpar sentimente născute din contactul cu viaţa, într-o sonoritate gravă, profundă, necondiţionată, fascinantă. 1 Maria Hatman "Autoportretul in pictura ieşeană". Muzeul de Artă din Iaşi, p. 14 2 Maria Hatmanu op.cit., p. 15
