Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 13. (1996)
Etnografie
343 soarelui, strigând: „Du-te soare, vino lună Sânzienele îmbună să le crească floarea floare galbena mirositoare fetele să se adune să le prindă în cunune să le pună la pălărie struţuri pentru cununie. Boalele să le răstească până-n toamnă să urâţească“ (2.399). La Sânziene, chiar Soarele umbla să se însoare cu Luna. Acum microcosmosul şi macrocosmesul nu formează decât trepte superioare în devenirea fiinţei. Structura lor este identică. Doar o diferenţă de majusculă le separă: „ Soimanul de Soare E puternic mare Umbla să se însoare Vremea i-a venit De căsătorit. ............(4,90) Pentru a se marca arhaica hierogamie dintre elementele opuse, nu întâmplător Sânzienele coincid cu Sf. loan de Vară. Cununile de flori ce se aruncă acum pe casă, în zorii zilei, ca să aducă belşug, nu diferă deloc ca funcţie de cununile mireselor. Un ritual pierdut la românii din Transilvania, dar păstrat la aromâni; este cel al taghianilor (traducerea grecească a Sânzienelor). Fetele împodobesc o găleată ca pe o mireasă şi o poartă aidoma. Cu apa din găleată se vor stropi atât băieţii cât şi fetele. Găleata este îmDodobită cu trandafiri roşii (4,100). Ciclul nunţii de Sânziene este încheiat cu un episod didactic, de cea mai înaltă valoare: muţirea cucului. Valoarea pedagogică rezidă în acea că scoate în lumină, într-o modalitate dintre cele mai elocvente, interdicţia încălcării fidelităţii matrimoniale. Natura şi omul au făcut din bietul cuc un „ţap ispăşitor". în ziua de Sânziene muţeşte cucul, care a cântat întruna de la Bunavestire. Despre acest cuc se spune că nu mai este cel adevărat, ci este soţia sa, Sava, care l-a înşelat cu privighetoarea. Sava, îşi caută soţul în tot acest timp. Cât despre cucul adevărat, se spune că el a plecat în cer sau că s-a transformat în vultur sau uliu (4,107). Se mai spune că cine îl va împuşca pe cuc şi-l va mânca fără pâine şi sare, iar capul îl va purta întotdeauna cu sine, acela va fi iubit de toată lumea (4,111). După cele două sărbători dominate de forţe malefice şi benefice feminine, urmează alte două sărbători închinate unor sfinţi maturi: Sf. Petru de Vară şi Sf. Ilie (29 iulie), care încheie de altfel acest ciclu de apogeu al anului. Acum Sf. Petru, mâna dreaptă a Ziditorului, apără oamenii de balaurul care aduce grindina şi răscumpără sufletele celor duşi în robia Diavolului, înşelându-l. De Sf. Petru aveau loc târgurile de fete de pe munţii înalţi, şi marile Nedei unde erau peţite fetele. Exemplu este Târgul de fete de pe Muntele Găina (4,153). Celălalt sfânt matur care luptă în această perioadă împotriva Diavolului, este Sf. Ilie, stăpânul tunetelor (4,175). Intervalul de la 20 iulie până la 8 septembrie, în care se sărbătoreau Schimbarea la Faţă, Sf. Mărie Mare şi Mică, este un ciclu intermediar, ce face trecerea de la perioada de maximă expansiune a viului, la perioada de retragere a vieţii sub umbrele morţii. După ce rând pe rând s-au perindat sfinţii şi sfintele în toată plinătatea benefică a forţei lor, urmează sfinţii slabi, bătrâni, acoperiţi de nevoi şi aproape incapabili să lupte cu întunericul şi cu moartea Astfel, cel de-al treilea ciclu intră pe rol în intervalul dintre Sf. Dumitru şi Crăciun. La
