Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 13. (1996)
Etnografie
344 26 octombrie se sărbătoresc Moşii lui Simedru sau Sâmbăta Morţilor, ori a moşilor (4,62). La 8 noiembrie este sărbătorit Sf. Arhanghel Mihail, cel care conduce sufletele celor morţi spre locul de odihnă (7,82). După 11 noiembrie începe Postul Crăciunului, marcat prin Filipi, sărbători care continuă vechile Lupercalii romane. Lupul devine acum un animal dominant, prezent pretutindeni, având o înfăţişare psihopompă. Ciclul acesta dominat de moarte, culminează cu Sf. Andrei de Iarnă (30 noiembrie), când între viaţă şi moarte pare să se fi distrus chiar şi ultimul zăgaz. Morţii sunt prezenţi acum printre cei vii, iar cei vii, printre cei morţi. După ce moartea pare să triumfe în lupta cu viaţa şi cu lumina, se ivesc ca prin minune câţiva sfinţi aproape neputincioşi, care reuşesc să încline balanţa către viaţă: Sf. Toader şi Sf. Nicolaie. în unele părţi ale ţării, de la 6 decembrie şi până la Crăciun începe să se umble cu Capra. Vechiul, întunericul, Moartea trebuie să dispară prin acest rit de magie imitativă, aşa cum moare şi capra. Numai în urma acestui rit expiatoriu Noul va fi capabil să se nască. Mascaţii apar atât la priveghiul de înmormântare al omului, cât şifla „priveghiul anului“, aproape sub aceiaşi înfăţişare. Vom arăta ceva mai încolo că structura celor două priveghiuri este analoagă. Acolo unde nu moare sau unde în scenariul sfârşitului de an nu este reprezentată moartea Crăciunului, moare cu obligativitate Capra sau invers, lată câteva date despre moartea şi îngroparea Crăciunului şi apoi despre moartea şi îngroparea Caprei. în satul Niriş, la confluenţa Someşurilor, pe data de 28 decembrie, era îngropat Crăciunul. Un fecior se îmbrăca în popă şi apoi era dus la groapă, după care i se cânta: „Măi Crăciunule, măi bătrâne Astăzi te’ngropăm pe tine Haideţi toţi, cu mic cu mare Să ducem Crăciunul în vale“ (6,152). Despre Capră: după ce porneşte de Sf. Nicolaie, ea vizitează toate casele satului, până la Crăciun, într-o veselie generală. Urmează ospăţul Turcei, după care ea devine tristă, ştiind că va muri. în cele mai multe locuri, Capra era împuşcată de Anul Nou, dar nu lipseau nici satele unde era răpusă de Crăciun. Schimbarea datei de împuşcare a Turcii, relevă mutarea de începere a Anului Nou de la 25 decembrie, la 1 ianuarie. Nu trebuie scăpat din vedere că atât la „priveghiul anului“, în ajun de Crăciun, cât şi la priveghiul omului se împărţeau colaci. Priveghiul omului are aceiaşi succesiune de momente veseie şi triste pe care o comportă şi ritualul Turcei, lată câteva mărturii culese de echipa lui D. Guşti la Clopotiva, exact lângă Ulpia Traiana: „Priveghiul, la care se petrece cu veselie, glume şi jocuri, nimic nedând caracterul unei ceremonii triste. Priveghiul ţine toată noaptea. Abia dimineaţa, în răsăritul sorelui şi seara, în apusul lui, se cântă mortul, şi numai atât“ (2,428). Jocurile de priveghi din Clopotiva ne duc cu gândul la jocurile, din diverse regiuni ale ţării, desfăşurate în perioada Crăciunului: Calul, Sărutarea la uşă, banii din bild, omul cu copii, Leul în nap, Teatru, Mâţa oarbă, Mişca, Aţa (2,430). Astăzi, când omul nu mai poate antromorfiza decât maşina şi mijloacele ce-l ajută să-şi uşureze viaţa, un asemenea ritm de vieţuire este definitiv pierdut. întoarcerea la natură este o formulă ce redă doar nostalgia după vechile societăţi tradiţionale, în care ritmul vieţii era impus în cea mai mare măsură de ritmul naturii. Şi dacă ne este imposibil să ne întoarcem către capetele vieţii, suflul simţirii lui Ovidiu ne poate veni ca o umilă consolare livrească: „Anul e împărţit şi el de la natură în patru anotimpuri asemănătoare cu treptele ce le străbat oamenii în cursul vieţii lor. Primăvara e zglobie, veselă şi jucăuşă, ca un copil neastâmpărat; vara face să se coacă roadele pământului, aşa cum încep să se coacă mintea şi trupul copilului ajuns în anii tinereţii. Urmează toamna, mai domoală, ca şi omul ajuns la anii bărbăţiei depline. Vine, în sfârşit, iarna, posomorâtă, cu covorul ei alb de zăpadă, ca şi bătrâneţea care încununează viaţa şi strădaniile oamenilor. Aşa e legea firii“ (Ovidiu- Metamorfoze, transpus în proză).
