Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 13. (1996)
Istorie
Fragmente dintr-o cronică sătmăreană. Criza orientală (1875-1878) Bujor Dulgău Preoţii sătmăreni, dincolo de activitatea strict confesională, s-au remarcat, uneori, printre altele, şi prin grija şi pasiunea de a consemna în protocoalele bisericeşti ori registrele parohiale de stare civilă diverse evenimente semnificative, interne sau internaţionale, locale sau regionale, politice, militare, culturale, economico-sociale, calamităţi, fenomene naturale ş.a., evenimente contemporane lor, redate la modul în care le-au perceput. Unele consemnări întrunesc valenţele unor autentice cronici, cum ar fi „Cronica de la Hotoan“ (1848-1886), condusă multă vreme de către parohul gr. cat. Vasile Pătcaşiu, câteva fragmente fiind deja publicate1. O astfel de cronică întâlnim şi la sfârşitul registrului de stare civilă al parohiei reformate Agriş (botezaţi, căsătoriţi şi decedaţi pe anii 1786-1835)2. Având o extensiune de 10 pagini format mare, cronica începe cu scurte referiri la insurecţia condusă de principele ardelean Francisc Rákóczi al ll-lea şi revoluţia de la 1848-1849, după care sunt consemnate evenimente curente din perioada anilor 1860-1883, inclusiv descrierea în extenso a războiului franco-prusac din 1870-1871 Ca autor al cronicii îl acredităm pe Lengyel András, paroh reformat în Agriş între anii 1853-18883 După războiul Crimeii din anii 1853-1856, încheiat prin Tratatul de pace de la Paris, criza orientală reizbucneşte în Balcani prin răscoalele antiotomane din Bosnia şi Herţegovina în 1875, Bulgaria în mai 1376, războiul Serbiei şi Muntenegrului împotriva Turciei declarat ta 30 iunie 1876. De aici începând redăm textual fragmentele de cronică consacrate acestui conflict. Am optat pentru aceste fragmente, din multitudinea problematicilor abordate de cronicar, spre a cunoaşte şi medul de receptare al autorităţilor laice şi ecleziastice sătmărene vis-a-vis de un eveniment semnificativ, cu implicaţii interne şi internaţionale, în care a fost angrenată şi România după proclamarea independenţei de stat. în analiza şi aprecierea textului trebuie pornit de la o premisă, anume că întreaga Transilvanie, implicit şi comitatul Satu Mare, fusese anexată Ungariei în contextul încheierii pactului dualist austro-ungar (februarie 1867). Prin urmare, fidele intereselor de moment sau conjuncturale ale statului, autorităţile sătmărene şi preotul-cronicar se vor situa pe o poziţie făţiş filoturcă. Nu e de mirare, aşadar, că eşecul armatelor ruso-române în faţa redutei de la Plevna a fost salutat la Satu Mare cu satisfacţie şi prin iluminarea feerică a oraşului^ în schimb, românii sătmăreni priveau cu simpatie intervenţia Rusiei în aprilie 1877 şi nutreau nedisimulate speranţe în legătură cu proclamaţia de la 9 mai 1877 şi trecerea armatei române la sud de Dunăre. Atitudinea lor poate fi ilustrată şi prin donaţiile băneşti şi ajutoarele materiale trimise ostaşilor români. Trecând peste partizanatul şi subiectivismul autorului, primează şi rămâne ceea ce este esenţial şi demn de relevat: certitudinea faptului că evenimente de importanţă majoră, cum este şi cel de faţă, au fost cunoscute şi urmărite cu atentie de opinia publică până şi întrun colţ atât de îndepărtat de teatrul ostilităţilor, dovadă indubitabilă că zona Sătmarului se afla conectată la circuitul informaţional al timpului. Hasznos Jegyzetek. Emlékül 's tanulságul. C...)5 1876 julius elein véréngző harezra keltek egymás ellen Szerbek ‘s Törökök?
