Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 11-12. (1994-1995)

Istorie

29

Date istorice

223

perioadă (în anul 1835), numai în hotarul satului susmenţionat existau 424 iugăre cadastrale de trestiiş (32).

In anul 1852 se înfiinţează „Sindicatul Barcău“, la care se ataşează în anul 1859 şi cel al Ierului. „Sindicatul Ierului“ s-a înfiinţat în anul 1856, cu principalul scop de a executa lucrări de hidroamelioraţii în aval de localitatea Sălacea. După cum menţionează unele scrieri din secolul trecut (51), apa curgea oarecum normal numai în timpul iernii, după ce trestia a fost tăiată. In aval de Sălacea vara abia înaintează, în special în dreptul podurilor, deoarece este încetinită de: vegetaţia luxuriantă a văii propriu-zise, de digurile de fund a morilor de apă, precum şi numeroase împletituri de nuiele — aşezate perpendicular pe firul apei — pentru pescuit.

După zece ani de activitate „Sindicatul Ierului“ se desparte de cel al Barcăului. Intre timp se nasc şi alte proiecte, cu privire la utilizarea largului culoar al Ierului. în anul 1864 apare lucrarea lui L. Kovăts, originar din satul Nisipeni (jud. Satu Mare) — „Ded Theiss-Köröser Kanal“ (59). Aceasta prevede un canal, care ar lega Tisa cu Crişul Repede, prin această zonă. Desigur că, o asemenea lucrare este foarte costisitoare, fapt pentru care nu s-a putut realiza nici măcar mai târziu, cu toate că ideea construirii unui canal care ar începe la Vetiş şi ar traversa valea Ierului până la Barcău, este reluată şi în anul 1870 (67).

Pentru executarea unor lucrări de mare anvergură, atunci era nevoie în primul rând de sprijinul moşierilor, precum şi a populaţiei, dar nici unii şi nici ceilalţi nu s-au angajat cu plăcere. Moşierii considerau că, nu au mult de câştigat în urma existenţei acestui canal. Oamenii pământului trăiau din materiile prime (lemne, trestia, papură, peşti, vânat etc.) care se găsea din belşug. Grâul necesar a putut fi cultivat pe grinduri, insule şi terase. Construirea eventuală a unui canal ar fi frustat de toate aceste daruri.

Lucrările stagnează în zona Ierului mai bine de un deceniu, când după inundaţiile din anul 1881, se fac unele amenajări hidrotehnice în partea bihoreană a Văii Ierului (51).

In anul 1899 se întocmeşte un proiect cuprinzător cu privire la efectuarea unor măsurători în vederea sistematizării zonei Ierului, din punct de vedere hidrologic. Insă dotaţiile primite de la stat, care însumau 24 000 de coroane, au fost cheltuite după executarea porţiunii de canal între Diósig şi vărsarea Ierului.

Apoi, timp de mai multe decenii, nu s-au mai executat lucrări de hidroameliorare în zona Ierului. Prin anii 1930, în urma unor iniţiative pornite de la Săcueni, se întocmesc planuri de asanare, în special cu scopul de a feri zona de inundaţii. în acest sens în primul rând era nevoie de sprijinul marilor proprietari de pământuri, însă ei nici de această dată nu au răspuns în mod afirmativ la solicitări.

In preajma celui de al doilea război mondial, în cadrul sistemului de apărare denumit „Regele Carol“, a fost săpat cu scopuri defensive şanţul antitanc între Diósig şi Otomani (58).

In anul 1942 se iau probe de sol de pe o suprafaţă de 100 000 iugăre cadastrale şi se întocmeşte harta pedologică a zonei, cu scopul de a efectua hidroamelioraţii în zona Ierului. Lucrările proiectate pe un aii-