Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 11-12. (1994-1995)
Istorie
212 Carol Karácsonyi 18 puţine descrieri concludente făcute de cercetători consacraţi. In anul 1778 M. Pilier, profesor din Bratislava studiază amănunţit mlaştina, dar însemnările lui ulterior s-au pierdut. La data de 11 iulie 1796 naturalistul P. Kitaibel a traversat zona pornind de la Berveni, colectând în primul rând o serie de plante, care au populat mlaştina. Cum a menţionat Emil Pop, care pe baza analizelor de polen din turba de la Berveni a reconstituit istoricul vegetaţiei teritoriului, însemnările lui Kitaibel sunt de mare folos, deoarece el a studiat zona cu cunoscuta lui competenţă, într-o perioadă când „Lacus Ecedensis“ încă de loc nu era degradat (52). Dintre cei care cercetau zona în secolul al XIX-lea amintim pe geologul vienez A. Pokorny, care în anul 1859 străbate mlaştina, cu scopul de a descoperi formaţiunile turboase. Studiul semnat de E. Ciurdariu, asupra antropogeografiei mlaştinilor apare în anul 1914 (19). Despre Mlaştina Ecedea ne-au mai rămas o serie de descrieri a unor vânători şi pescari, care povestesc plini de admiraţie o serie de lucruri de multe ori extravagante. Faptul că nici locuitorii zonei nu cunoşteau în totalitate fizionomia mlaştinii a generat o serie de legende şi povestiri legate de ea. în imaginaţia lor aceasta era o mlaştină fără fund; „nici măcar cu o funie lungă de 100 de stânjeni nu ar fi ajuns până la fund“ (33). Mlaştina a fost „populată“ de ei cu balauri înfiorători. Locuitorii susţineau, că apa nu îngheaţă nici în cursul iernii, fapt care în realitate s-a întâmplat doar în unele locuri mai ferite. Circulau totodată o serie de povestiri despre unele sate care au fost acoperite complet de apele mlaştinii. In realitate existau doar câteva aşezări inundate (în special) temporar. Astfel, mutarea vechiului sat Moftin, aşezat iniţial la circa 2 km mai la est, se datorează repetatelor inundaţii. în realitate Mlaştina Ecedea era un teritoriu băltos-mlăştinos, presărat cu gârle şi cursuri de apă, dintre care unele erau inaccesibile şi cu bărci. Atât la margine, cât şi în interior existau nişte ridicături, sau insule. Formaţiunea vegetală dominată era trestiişul, care numai în hotarul satului Berveni, în anul 1827, se întindea pe 8 001 iugăre cadastrale (26). Suprafeţe mari au fost populate şi de vegetaţia plutitoare, precum şi cea de rogozuri. Pe alocuri, acestea din urmă creşteau pe nişte movile mici, care aveau formă de popândaci, ce se ridicau deasupra apei. Vegetaţia lemnoasă era reprezentată în special prin aninişuri, care în mijlocul zonei alcătuiau formaţiuni vegetale compacte. O caracteristică a zonei Mlaştinii Ecedea o constituia plaurul plutitor, care în multe locuri atingea grosimi atât de considerabile, încât se putea circula pe suprafaţa lui chiar şi cu căruţe (51). Principalele îndeletniciri a populaţiei Mlaştinii Ecedea erau pescuitul — în special al ţiparului (Misgurnus fossilis) — şi vânătoarea. Trestia şi papura au fost folosite pe scară largă în construcţii şi pentru împletituri. Apele care alimentau Mlaştina Ecedea. Această mlaştină a fost alimentată de mai multe cursuri de apă. Dintre acestea cei mai important era râul Crasna, care se vărsa în Mlaştina Ecedea, în dreptul satului Moftinu Mic, iar în continuare traversa mijlocul mlaştinii până la capătul acesteia. La marginea mlaştinii râul Crasna era foarte meandrat. Dinspre est, în dreptul satului Doba, se vărsa în mlaştină Homorodul, cu afluentul său Pârâul Sărat. Dinspre sud-est se scurgea în această
