Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 9-10. (1992-1993)
Artă
„NU MAI DORESC SA PICTEZ BUJORI. . — Ars poetica lui Aurel Popp — IMOLA KISS Aurel Popp, personalitate marcantă a picturii româneşti contemporane a văzut lumina zilei la 30 august 1879 în comuna Căuaş. Viaţa şi opera artistului sunt puternic legate de Satu Mare, oraşul care nu l-a înţeles niciodată, dar care l-a rechemat de pretutindeni pentru a-1 putea din nou al unga . . . Aurel Popp a fost un revoluţionar în adevăratul înţeles al cuvântului. Sufletul său pur de artist credea că picturile lui inspirate din realitate, vor fi odată înţelese şi prin ele va putea schimba lumea, făcând-o mai frumoasă, mai dreaptă. Rămânând orfan de tată la numai trei ani, cunoaşte foarte repede vicisitudinile vieţii. Singurul său sprijin şi unica speranţă era talentul. In 1903 absolvă Şcoala superioară de desen şi caligrafie din Budapesta. In anul patru al studenţiei are prilejul să facă o excursie de studii în Italia; Roma, Siena, Perugia, Assisi, Orvieto îşi dezvăluie pe rând în faţa lui miraculoasele secrete. Capodopera lui Michelangelo „Judecata de apoi“ din catedrala de la Orvieto exercită o desebită influenţă asupra tânărului artist. In 1904 primeşte ordinul de chemare, îndeplinindu-şi stagiul militar la Viena. Ca un artist adevărat vizitează muzeele imperiale şi urmează cursurile de desen ale Academiei de bele-arte. „Cea mai mare parte a timpului meu liber îl petreceam în muzee. N-am cunoscut pe nimeni în acel imens oraş decât pe Rembrandt, Rubens, Velasquez şi ceilalţi pe care aşteptam de foarte multă vreme să-i văd în original. Aici s-au conştientizat în mine dificultăţile vocaţiei şi tot aici au început pentru mine frământările ce au dus până la autoflagelare, când n-am reuşit să realizez ce mi-am propus. .. Pentru că mereu, când am ocazia să văd capodopere executate în trecut, recunosc: sunt foarte frumoase — îmi scot pălăria în faţa lor dar ... aş fi dorit altceva, ceva mai apropiat de lumea mea sufletească, de conştiinţa mea tulburată, de năzuinţele mele cărora încă nu le pot da expresie... întotdeauna trăia în mine mai puternic aspiraţia spre progres, decât admiraţia faţă de trecut. .. înainte, înainte. .. totdeauna trebuie să priveşti înainte şi în urmă numai pentru a lua la cunoştinţă că spiritul uman, talentul şi imboldul subconştient şi atunci doreau să atingă absolutul ca astăzi . . 1 1 Aurel Popp, Şi asta a fost viaţă, Ed. Dacia, Cluj Npoca, 1977, p. 57.
