Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 9-10. (1992-1993)
Artă
23 275 nale“ româneşti. Apoi la Muzeul de antichităţi din Bucureşti (1864) împreună cu Boliac, Papadoglu şi A. Petreseu studiază monumentele trecutului naţional. Stilul „neo-românesc“, stilul naţional în arhitectura capitalei introduce arhitectul I. Mincu în cadrul tilului „arta 1900“ în anii 1880—1897, întemeind Şcoala superioară de arhitectură, împreună cu E. Pangrati, G. Cervhez. I. P. Berindei, P. Antonescu, N. Gica-Budeşti (10.61), (36.206, 210, 212.). Neogotica istoristă de la originea ei, susţine libertatea creaţiei şi se opune Academiei, care reprezenta politica veche faţă de artă era conservator în învăţământ, frâna inovaţia şi libertatea creaţiei. In romantismul german ruptura cu clasicismul a accentuat atacurile contra Academiilor. Viollet le Duc aderând la teoria funcţionalistă a romantismului german, a orientat arhitectura neo-gotică la servirea funcţionalistă a nevoilor cotidiene, dezvoltând tehnica ei cu introducerea stâlpilor şi grinzilor metalice. Goethe şi arhitectul Hirt au studiat înrudirea strucurii boltirilor şi stâlpilor de piatră gotice cu structura arhitecturii de lemn. Au continuat Schlegel A. W. şi Fichte, apoi Schiller şi Hegel au aprofundat definirea temeiurilor. Toţi romanticii germani aderau la evoluţia realismului, nu la stagnarea istoristă şi reîntoarcere, susţineau naşterea realismului modern, pornită din renaşterea din Italia şi Ţările de Jos. Teoria despre realism a lui Diderot a fost aprofundată de către Goethe şi Schiller, ultimul a realizat concepţia: „bipolarităţii între opţiunile clasice şi romantice ... naive şi sentimentale . ..“ (38.144) ale poeziei şi dramei greceşti şi a lui Goethe, respectiv al lui Schiller. In istoria dezvoltării civilizaţiei încontinuu de la origine până azi, s-au „alternat arta realistă cu cea idealistă“, sesizat de mulţi ca o opoziţie, dar „privilegiaţii“ — care au existat şi să sperăm că vor exista mereu — ei văd unitatea antinomiei (39.431—432). Hermann I. citează de la Kant cum se poate anula antinomia (40.170): „...pe structurile antinomiei ale lui Kant se bazează faptul că la sfârşitul veacului al XIX-lea credea că rezolvarea problemelor le dezvăluie opoziţia“ (41.49.51) „ ... unilateralitatea metafizică“ îl preocupa şi pe Lukács Gy. (42.1.505.511). El ca marxist a studiat că în cursul istoriei civilizaţiei schimbările stilurilor de la realismul magic, la toate treptele realismului până la cea modernă a burgheziei şi proletare (42) iar din punct de vedere ne-marxist aceaşi istorie a realismelor a fost criticat de Hauser A. (43). La fel filosoful M. Florian ca nemarxist, a criticat marxismul şi pe Hegel pentru „confundarea contradicţiei şi a opoziţiei contrare“ (44.1.56), de fapt atacă simultaneitatea unităţii perechilor contrare, reflexive (44.11.399—400) înlocuind simultaneitatea laturilor cu diferenţa lor în modalitate, sau întem-extem, demonstrând la 40 de categorii de perechi contrarii, relaţia lor „recesivă“ cu care caută să înlăture acele unilateralităţi găsite în mulţimea de antinomii, exemple luate din lucrări ştiinţifice al sfârşitului sec. al XIX-lea. Realismul menţionat în sec. XVIII-lea de către D. Diderot în Saloane, mai sus amintit, în prima jumătate a sec. al XIX-lea s-au extins în ţoată Europa în poezie şi dramă: Goethe, Schiller, în proza romanului: Walter Scott, Balzac, Dostoievschi, în ilustraţia de carte: Chodowieschi (Berlin) Daumier (Paris), pictura de gen: D. Wilkie (Anglia) portret Gainsborough Th. (Anglia), Ingres (Franţa), şcoli naţionale de pictură istorică, de peisagistică, edesiastică (Nazareni) se ocupă de problemele 18'
