Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 9-10. (1992-1993)
Artă
276 24 şi viaţa burgheziei. Ou teoria realismului al lui Prudhon „realismul socialist* pictura la Courbet, în sculptură Meunier se ocupă cu viaţa proletariatului, şi Millet de ţărănime. în saloane au acces maniera academică iar cei din expoziţiile independente treptat părăsesc această manieră şi iau fiinţă „Şcoli plain ai re* Barbizon, impresionist etc. acest antagonism la sfârşitul secolului a ajuns la excese manieriste, antirealiste, expus în continuare mai jos. Teoria realismului studiat de către Schiller, deja amintit, şi de către Goethe care a scris un studiu despre Diderot, apoi „Simpla imitaţie a naturii, maniera şi stilul* (1789), „Despre adevăr şi verosimil în artă* (1798). Hegel îl consideră „o concepţie completă despre realism . .. idealizând realitatea eliberează exenţialul de la accidental.. .* în Estetica lui Hegel istoria artei parcurge trei cicluri: simbolică, clasică şi romantică, născându-se şi înflorindu-se, arta egipteană, cea greacă şi cea creştină, precum şi în Istoria filozofiei pe care l-a întemeiat pe libertatea democraţiei grecilor şi libertatea de conştiinţă creştină, fundamentând etica şi dreptul liberalismului burghez, codificat în Constituţia Revoluţiei franceze, republicane, dar şi în cazul monarhiilor constituţionale. Realismul modem burghez, născut în renaşterea italiană şi arta Ţărilor de Jos, este tema preferată a studenţilor lui Hegel din şcoala berlineză. F. Kugler — animatorul stilului „neo-romanic (1842) (36.90) C. Schnaase (1834), H. C. Hotho (1842), G. F. Wagen (1822) dominaţi de apriorismul filosofiei istoriei hegeliene finaliste (18.33). Rivalul său independent în şcoala berlineză K. F. von Rumor (1842) „nu a fost contaminat de ideal“, a prezentat istoria empirică a renaşterii, iar I. Burghardt, elev a lui F. Kugler şi al istoricului Ranke din şcoala istorică neo-kantiană (criticat de Marx). A preluat de la Hegel iubirea pasionată a libertăţii burgheze, inidividualiste, scrie o capodoperă despre personalităţile geniale care au deschis în renaştere calea realismului; în cartea: „Cultura renaşterii în Italia* (1860) şi despre arhitectura lor: „Istoria renaşterii în Italia* (1867). In anul 1860 apare teoria stitlului „neo-renasoentist“ scrisă de arhitectul G. Semper, profesor universitar la Dresda, cel mai important preiectant al acestui stil. El caută să dovedească originea stilurilor artistice, atribuind întâietate factorilor materiale şi tehnice, urmând teoria empirismului raţionalist englez, a materialismului mecanic (33.23.27). Credea într-un determinism orb al evoluţiei tehnice neglijând autonomia estetică al artei, precum şi finalismul creaţiei individuale a valorilor. Degradează la meşteşug arta, pentru aceasta este atacată teoria sa de către A. Riegl, M. Dvorak şi B. Croce, la sfârşitul mileniului. în critica lor au căutat să diminueze rolul materialelor şi a tehnicii pentru a putea scoate în evidenţă rolul finalist al spiritualităţii exagerând autonomia estetică şi originalitatea creaţiei valorilor. Croce neagă progresul estetic în artă, fiind o creaţie individuală, îl prezintă separată complet de la progresul civilizaţiei tehnice şi de la ordinea generală de valori, dialectica continuităţii şi discontinuităţii tradiţiei şi inovaţiei în fapt este separarea unilaterală a unicului de la general, ceea ce a greşit şi istorismul şcolii neökantiene amintite. Acest istorism a dominat arhitectura secolului în Europa de Vest până în jurul anului 1850, în Est până la sfârşitul mileniului, provocând o stagnare a calităţii artistice „inegală* (57.XIII. 174) faţă de progresul economic, este numai o creştere cantitativă în construcţii. La mijlocul
