Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 9-10. (1992-1993)
Artă
274 22 Veronese, Dürer, Rubens, Van Dyck, Velasquez şi Rembrandt, cu cea mai matură metodă de pictură în ulei au îmbinat rezultatele renaşterii şi a barocului atingând culmile picturalităţii. In timpul contrareformei, bogăţia şi fervoarea agitată a tablourilor religioase în stil baroc, atrăgea publicul, dar este folosit şi la biserici protestante cu un modest puritanism. Barocul austriac este adus în bisericile din judeţul Satu Mare de către arhitecţi austrieci şi italieni, se făceau chiar şi portrete la oraşe pentru burghezie şi în unele familii şi preoţi români, recensate (6.51, 52.). Am amintit influenţele asupra stilului post-bizantin, a stilului baroc. In arhitectura şi pictura europeană a dominat stilul baroc aproximativ până în anul 1750, dar în judeţ a durat până la finele secolului. In a doua jumătate a sec. XVIII-lea s-a născut stilul romantic în Anglia şi Franţa. La castelele engleze este reînnoit un stil „istoricist“ (11.282) sau „istorisant“ (10.21) ori „istorism“ (36.233/45), „Historismus“ germ. (36.224/18) neogotic foarte excentric. Francezul J. F. Blondei în jurul anului 1770 urând „rigiditatea“ clasicului, aderă la „gustul gotic“ la o creaţie mai liberă, este răspândit în Franţa cu puţin succes de arhitecţii Boulle, Ledoux şi Leque. Cu succes proiectează în stil neogotic Viollet le Duc în prima jumătate a sec. XIX-lea fiind teoreticianul ei, după aderarea la teoria funcţionalistă, istoristă germană (vezi mai jos). Paralel este clasicismul istorisi. Hegel susţine că din secolul XVII-lea critica franceză şi în gustul publicului domina acest raţionalism, care în epoca luminii apoi în revoluţia burgheză din Franţa, este stilul preferat pe de o parte în pictura istorică — au preferat scene din viaţa romanilor, personificând politica cotidiană —, pe de altă parte prefera realismul moralizator despre viaţa burgheziei. Era continuarea tradiţiei picturii de gen, ca peisaje şi portrete de Van Eyck, Memling, Scorel, Ostade, Tenier, Steen, în Franţa a fost continuat în interioarele lui Chardin, Greuze şi portrete, sculpturi ale lui Falconet, menţionate în saloane de către D. Diderot, care a conceput o teorie a realismului, potrivit căreia reprezintă viaţa cotidiană a burgheziei, a mediului; evitând copierea naturii îndreptată spre adevăr, verosimil, generalizare şi moralizare. Era un protector al inovaţiei tehnice, a frământatelor cercetări care căutau înlocuirea picturii în culorile de ulei, ajuns în criza, cu encaustica şi cu pasteluri. (La Tour). Teoria clasicismului şi istoria evoluţiei artei greco-romane a fost elaborată de către Winckelmann, publicat în limba germană 1764 şi în limba franceză 1766, apoi este urmată de L. Lanzi (în anul 1796) şi D’Agincourt (1823) unde culmea evoluţiei este arta greacă şi renaşterea italiană. Ei au sădit în teoria şi istoria artei din Germania evoluţionismul enciclopediştilor, spiritul libertăţii democratice, individualiste şi imboldul lui studierea moştenirii şi caracterului naţional german. Pornind de la Winckelmann, Hamann şi Herder sunt preocupaţi de moştenirea germană (37.1.143) Goethe caută să dovedească în anul 1772 originea germană (37.1.180) a goticului. Au pornit felurite cercetări folclorice din iniţiativa lui Herder, care: „...a pornit de la caracteristicile naţiunilor, căutând să pătrundă sensul evoluţiei prin prisma desfăşurării istorice generale a culturii umane“ continuată de Schiller şi A. W. Schlegel (37.1.150). Aderă la acest curent al romantismului la mijlocul sec. al XIX-lea Al. Odobescu (conferinţă la Paris 1851), susţinând teoria: „ ... arhitecturii care se bazează pe valorile artei populare naţio-
