Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 9-10. (1992-1993)
Artă
268 16 întâietatea materialului şi corelaţia sa dialectică cu scopul. Interdependenţa pe de o parte între acest progres şi pe de altă parte între scopurile şi stilurile au rămas probleme foarte controversate. Progresul tehnic este în centrul tuturor lucrărilor mele apărute, /13.181/, /6.53//4.874/ şi proiectatele eseuri despre tehnica picturii, şi evoluţia civilizaţiei în corelaţie cu schimbările şi stagnările în artă. Am găsit în filosofia greacă puţine, dar importante teze despre progresul civilizaţiei tehnice, mai multe la Hegel, dar şi la urmaşi săi Riegl, Dvorac, Croce polemizând cu materialiştii mecanici Viollet le Duc, Semper. In ţara noastră s-au ocupat cu tehnica printre altele, G. Ionescu /14/ Virgil Vătăşianu /15/, Gy Sebestyén în Korunk, 1985/2.178 a scris că la stabilirea epocilor în istoria arhitecturii, tehnica are un rol mai important, decât stilul, cea ce îndeplinea acest rol până în prezent. Consideră că ar trebui rescrisă istoria ei în spiritul progresului tehnic. Dacă putea risipi dubiul mai multor cercetători cu privire la existenţa corelaţiei între schimbarea stilurilor şi a progresului tehnic, ar fi necesar o şi mai nouă rescriere a istoriei. Gh. Sebestyén scria: „ ... trecera de la lemn la piatră ca material de construcţie... s-a petrecut în Grecia, după ce a fost salvată în arhitectura din piatră sistemul cununilor de grinzi şi stâlpuri, în care se utiliza anterior bine caracteristicile fizice a lemnului, (deşi piatra nu rezista momentului de incovoiere, încât grinzile au fost scurtate şi stâlpii duşi mai aproape) arhitectura nouă a preluat elemente plastice mai vechi, precum a fost observat de către Vitruviu, „De fapt aşa s-a întâmplat că deschiderea mare a spaţiului interior al bisericilor, s-a putut acoperi numai cu şarpantă de lemn, astfel dedesubtul steşinei pe antablament ca denticuli, se repetau ca ornamente. Bisericile egiptene nu aveau spaţiu interior, era o pădure deasă din stâlpi, din cauza grinzilor scurte. Când B. Zevi susţine că stilul arhitecturii greceşti a fost determinat de lemn /16.177/ şi nu de piatră, nu ia în considerare limitele amintite a pietrei. Virgil Vătăşianu a expus rolul acoperirii:........De soluţionarea din punct de vedere tehnic problema acoperişului depindea de amploarea spaţiului interior, soluţii care au deschis apoi căi neprevăzute nu numai pentru ridicarea lăcaşurilor de cult, ci şi pentru întreaga evoluţie a artei de a construi.“ /17.1.38/. Acoperişul are rol şi cu greutatea lui, am amintit o consecinţă, dizlocarea bârnelor /18.60/ sub greutatea acoperişului, limitează mărimea şi forma dreptunghiulară a camerelor, rezultată din încheierea stabilă în dreptunghi la colţurile grinzilor, precum şi ancorarea zidurilor externe, cu ziduri interioare transversale. Cu introducerea meştergrindei — cu grinzi transversale peste ea — casa agricultorilor a devenit de două ori mai lată decât cea păstorească. Acoperişul în patru ape, având poale, streşini largi, şi pe una sau două laturi pridvorul funcţionează ca o lărgirea a streşinei care protejează de viscol uşile şi ferestrele, precum apără zidurile exterioare de intemperii, dacă ele se limitează cu: „ .. . pereţi cât mai scunzi posibil“. L-au depăşit radical — din cauza riscului dislocării cununilor — schimbând sistemul de cununi în paiantă, anume între o talpă şi o cunună sunt puse /cepuit/ stâlpi de lemn cu nut, rezemaţi cu „şesuri“ /contravânturi diagonale/ între ele în nut sunt aşezate scânduri cu uluc, sau nuiele, ori chirpici /vălătuc/ zidărie de umplutură neportantă. Prelungirea stâlpilor permitea înălţarea mai multor etaje, adică mărirea spaţiului locuibil.
