Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 9-10. (1992-1993)
Artă
13 265 porán cu el este sistemul în cartaţi din grinzi verticale înfipte în pământ. Asemenea construcţii s-au păstrat la noi numai la anexe gospodărbşti, de exemplu şura la Muzeul-satului din Negreşti-Oaş. Scheletul de grinzi al paiantei, în judeţul Satu Mare a fost probabil introdus de colonişti saşi în secolul al XIV-lea, sau beneditini francezi. Virgil Vătăşianu a dedus din însuşirile materialului, originea formei rectangulare a caselor construite din cununi de grinzi. Aşezate orizontal una peste alta, au o stabilitate bună numai dacă sunt încheiate la colţuri în dreptunghi, rezultând camere pătrate. Oprirea dislocării /15.60/ zidului extern se face prin rezemarea lor cu ziduri interioare transversale, încheiate pe tronsoane scurte, rezultă camere mici. Din cauza putrescibilităţii, zidurile scunde sunt ferite de ploi cu streşini joase şi late, cu acoperiş înalt în patru ape. Pentru uşurarea uscării, exteriorul zidului nu este tencuit. Au fost făcute ferestre mici, să nu fie tăiate decât două grinzi. Ferestrele aşezate pe două laturi ale casei şi mai ales uşa sunt ferite de viscol cu câte o prispă lată. Virgil Vătăşianu susţine că nervurile de piatră gotice sunt portante, iar zidăria şi boltirea uşoară sunt um^ plutură, funcţiile s-au separat la fel ca şi în structura paiantei. Din greutatea boltirilor romanice în cruce, au rezultat neajunsuri statice, pe care au reuşit să-l depăşească cu boltirea gotică cu nervuri. Aceste boltiri uşoare, puteau fi executate la o mai mare înălţime, de pe o schelărie orizontală fixată în pereţi, fără stâlpi verticali. Suprafeţele mari de zidărie neportantă au fost străpunse cu ferestre uriaşe. S-a mărit spaţiul de adăpostire, şi în sens vertical au depăşit de multe ori modulul omenesc, în consecinţă se simţeau în inferioritate faţă de înălţimea „cerului“. Spaţiul de locuit s-a mărit şi la tipul Vila. dar mai ales la clădirile cu etaj din paiantă, construite în epoca goticului. Virgil Vătăşianu susţinea că şi la construcţiile de beton armat, cu ajutorul stâlpilor şi cununilor portante şi zidăria neportantă a fost mărită suprafaţa de adăpostire, la dimensiunile blocurilor de locuit şi a Zgârie-norilor. Numai în acel caz duc lâ progres descoperirile, dacă ele elimină limitele structurii vechi şi neajunsurile adăpostirii, deci când structura din materialul nou, înbunătăţit perfecţionează adăpostirea şi stilul. Astfel s-a întâmplat în arhitectura populară, în cea romanică şi gotică. Când însă vechiul material şi sistem au fost „tranziţii“ adaptate la noile cerinţe, sau se naşte ceva cu „totul“ nou, după aceasta decădea arta greacă, a renaşteri şi cea modernă. în cursul evoluţiei milenare a tipurilor de case populare locale s-au dezvoltat puţin formele lor, tot atât de puţin Ca şi viaţa agricultorilor. Diferitele zone de altitudine cu păduri specifice, favorizau anumite structuri, ori din cununi de grinzi de stejar, ori paianta de fag, ori lipsa lemnului pe câmpie răspândea zidăria portantă din pământ bătut, chirpici sau cărămidă. Când însă obiceiurile convenţionale locale determină forme de „tranziţie“, diminuându-se rolul materialului şi inovaţiei, acolo apar simptomele stagnări şi a crizei. Haser A. spune că separarea materialului şi a formei duce la unilateralităţile instrăinării. La tipurile de case populare de tranziţie (IV—VII) şi în arhitectura cultă găsim repetarea conservatoare a stilurilor vechii şi ecletism. Tipul de tranziţie numit „casa cu două camere şi confort“ au întrerupt continuitate progresului arhitecturii populare locale.
