Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 9-10. (1992-1993)
Istorie
3 151 25 iulie 1892 la Sinaia, de către Alexandru Lahovary şi contele Goluchowski11, a fost ratificat în următoarele zile de cei doi suverani. Până la sfârşitul anului, la această alianţă a aderat şi Reichul german11 12. Evident, tratatul îşi păstra carcterul secret. In întreaga perioadă memorandistă se constată o intensificare a contactelor diplomatice, mai ales între reprezentanţii Puterilor Centrale. De soluţionarea problemei românilor din Austro-Ungaria şi, mai ales, de receptarea de către oficialităţi a Memorandumului depindea, în ultimă instanţă, menţinerea statului român în alianţa cu Triplicea. Oricât de mare ar fi fost pericolul rusesc — chiar mortal — şi influenţa lui Carol, o agravare a situaţiei românilor supuşi Austro-Ungariei şi creşterea influenţei franceze puteau duce, măcar în calculele diplomaţilor, la o eventuală rupere din alianţă şi la o apropiere, sau chiar mai mult, de celălalt bloc politico-militar, în curs de constituire. Ceea ce, de altfel, se va şi întâmpla peste ani, în timpul primei conflagraţii mondiale. Păstrându-şi poziţia şovină, rigidă, cercurile conducătoare maghiare au transmis prin canalele diplomatice informaţia că nici memoriul, nici delegaţia nu vor fi primite de împărat. Eventual Franz Iosef i-ar fi putut primi pe memorandişti la Budapesta, ca rege al Coroanei Sf. Ştefan, informaţie transmisă prin intermediul suveranului român13. Aceasta însă ar fi însemnat negarea semnificaţiei pasivismului şi recunoaşterea autorităţii Budapestei. Or, sensul Memorandumului, din acest punct de vedere, era tocmai ocolirea capitalei şi a autorităţilor ungare. întreaga corespondenţă diplomatică în jurul problemei Memorandumului relevă îngrijorarea cauzată de o posibilă răcire a relaţiilor româno-germano-austro-ungare. în timp ce reprezentanţii Berlinului şi ai Vienei încearcă o cât de mică atenuare a asperităţilor româno-ungare, singura concesie făcută de Budapesta este amânarea procesului intentat celor care nu-i recunosc autoritatea. Aceasta însă doar până la definitivarea semnării şi ratificării actelor ce consfinţesc alianţa secretă românogermano-austro-ungară, adică până la sfârşitul anului 189214. Anul următor aduce, o dată cu începerea urmăririi penale a unora dintre memorandişti, şi tratativele pentru încheierea convenţiilor comerciale cu Germania şi Austro-Ungaria. Dacă acordul comercial românogerman s-a definitivat relativ repede, tratativele pentru cel cu Austro- Ungaria au durat cam trei sferturi de an. Interesul român era doar politic, statul român neavând avantaje economice din schimburile cu cel austro-ungar15, cauza tergiversărilor fiind comportamentul guvernului maghiar faţă de români, lucru sesizat de ministrul de externe austro-ungar, Kălnoky, care încearcă, fără rezultat, să preseze guvernul de la Budapesta în sensul moderării politicii şovine16. Intensificarea mişcării naţionale româneşti, de ambele versante ale Carpaţilor17, comportamentul 11 Arhivele Statului Bucureşti, Fond Casa Regală, dosar nr. 22/1892. 12 Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner — op. cit., p. 201. 13 Teodor Pavel — op. cit., voi. I, p. 264; Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner — op. cit., p. 203. 14 Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner — op. cit., p. 201—202. 15 Ibidem, p. 213. 10 Teodor Pavel — op. cit., voi. I, p. 275, doc. CXI. 17 Vezi pe larg, Ştefan Pascu — Făurirea statului naţional unitar român, voi. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, p. 238—245.
