Radoslav, Doru et al. (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 5-6. (1981-1982)
Istorie
7 399 muncitoare din România. Iată de ce putem spune cu deplin temei că adevăratele începuturi ale Partidului Comunist Român — care continuă cele mai înalte tradiţii de luptă ale poporului şi îşi are rădăcinile împlîntate adine în mişcarea muncitorească, socialistă din a doua jumătate a secolului trecut — coincid cu începutul activităţii partidului muncitoresc călăuzit de teoria revoluţionară marxistă“13. Maturitatea clasei muncitoare, a mişcării muncitoreşti au dus, în anii de început ai secolului al XX-lea, la întărirea bazei proletare a organizaţiilor politice ale clasei muncitoare şi, implicit, la consolidarea acestora, precum şi a organizaţiilor sindicale, la ridicarea capacităţii de luptă a clasei muncitoare. Partidul muncitorilor, în cadrul celor 11 congrese şi 4 conferinţe ale sale ce au avut loc pînă în 1916, s-au afirmat atît temeiurile de bază ale luptei revoluţionare, cit şi direcţiile principale de acţiune corespunzătoare complexului social-politic naţional de atunci. Dezvoltarea unitară şi centralizată a partidului a făcut ca la temelia mişcării revoluţionare să fie aşezate cu consecvenţă principiile luptei de clasă, unităţii de acţiune, ale patriotismului şi solidarităţii internaţionale proletare. Cu toate că avea să se resimtă, pentru scurtă vreme, datorită „crizei de conducere“ din 1899, Partidul muncitorilor din România şi-a făcut simţită prezenţa în viaţa social-politică a ţării, prin continuarea activităţii cluburilor muncitoreşti şi apoi a cercurilor socialiste „România muncitoare“, care au jucat, în continuare, rolul de organizaţii de partid locale, iar organizaţia din Bucureşti îndeplinind rolul de conducător general al întregii mişcări14. La începutul secolului, s-a creat Comisia Generală a Sindicatelor din România, organizaţie centralizată la scară naţională, s-au constituit secţii române social-democrate în Transilvania şi Bucovina şi s-a înfiinţat Comitetul Central al cercurilor „României muncitoare“ ce avea rol de coordonator al tuturor organizaţiilor politice ale clasei muncitoare din ţară15. Conferinţa organizaţiilor socialiste şi sindicale din august 1906 a reafirmat necesitatea întăririi Partidului muncitorilor care „prin luptele sale în parlament şi în afară de parlament“ va „aduce la îndeplinirea idealului clasei muncitoare“. La rîndul lor, Conferinţele muncitoreşti din iulie 1907 şi ianuarie 1908, au discutat Proiectul de program al Uniunii Socia-13 Nicolae Ceauşescu România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, voi. 8, Bucureşti, Editura politică, 1973, p. 263. 14 Conferinţa organizaţiilor politice muncitoreşti din 29 iunie 1899, a reafirmat hotărîrea muncitorilor de a continua lupta revoluţionară în cadrul Partidului Muncitorilor din România, declarînd că „sîntem şi rămînem credincioşi ai steagului roşu al proletariatului“, gata a dovedi că „oricît guvernele claselor stăpînitoare ar prigoni şi închide pe luptătorii pentru dreptate, oricît unii ar dezerta din mişcarea muncitorilor în tabăra exploatatoare, mişcarea muncitoare nu piere, ci din ce în ce devine mai puternică, mai neînvinsă“ („Lumea nouă“ din 16 aprilie 1900); vezi şi Contribuţia Clubului muncitorilor din Bucureşti în afirmarea principiilor de organizare şi de luptă a proletariatului din România în anii 1900—1901, în „Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie“, an IX/1972, p. 293—298. 15 Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România 1900—1909, Bucureşti, Editura politică, 1975, p. 143, 153, 183, 405, 505, 595.
