Satu Mare. Studii şi comunicări 2. (1972)
Arheologie - Istorie
274 rul Szamos — numai momentan a uşurat ceva situaţia mizeră a şomerilor, dar în afara lor mai sínt mulţi săraci, cărora n-a mai ajuns din ajutor“ (9) Şomerilor din Satu Mare le-au mai fost acordate ajutoare in alimente cu două ocazii, prima dată în valoare de 163.000 lei, iar apoi în valoare de 137.000 lei. „Pe cînd din banii oficiali cca 1.000 de şomeri s-a putut uşura intr-o oarecare măsură situaţia mizeră . . . Acum s-a terminat totul — scria ziarul Szamos la 9 martie 1929 — dar în fabrici nu a pornit nici acum munca, posibilităţile de cîştig, deşi azi mizeria e mai mare ca oricînd la Satu Mare, căci acum au secat toate sursele posibile de ajutoare a sutelor de muncitori nenorociţi care au rămas luni de zile fără cîştig. Comitetul de ajutorare a examinat situaţia muncitorimii şi a constatat că cca 200 de familii de muncitori se zbat în ghiarele morţii prin inaniţie. Destinul soţiilor bolnave şi ai copiilor flămînzi apasă pe umerii tatălui care nu poate ajunge să cîştige un ban.“ (10). Faţă de această situaţie, pentru a-şi asigura existenţa lor şi a familiilor, mulţi muncitori sătmăreni au părăsit oraşul, căutîndu-şi de lucru în alte oraşe ale ţării, ba mai mult chiar, unii dintre ei în alte ţări ale lumii. Dar nici în alte părţi, nici în alte ţări capitaliste situaţia economică nu era mai favorabilă. Lumea capitalistă agoniza în aceşti ani în cea mai puternică şi îndelungată criză economică din istoria de pînă atunci a capitalismului. Ziarele publicau avertismentul ministerului de interne: nimeni să nu meargă la Bucureşti în căutarea posibilităţilor de muncă! Şomajul şi în Capitală este mare, deci zadarnic încearcă ori cine ca acolo să-şi găsească de lucru! (11). Ziarul local Szamos publica la 29 iunie 1929 scrisoarea unor foşti lucrători ai oraşului Satu Mare, care minaţi de criză, au părăsit ţara, sperînd să-şi găsească posibilităţi de lucru în Belgia. Iată ce scriau aceşti oameni necăjiţi: „ . . .în Belgia să vină numai aceia care au bani de aruncat, pentru că aici situaţia este atît de grea şi insuprotabilă. încît nu se mai poate îndura . . . Fabricile sínt atît de pline de muncitori, încît nu e speranţă de a căpăta de lucru, ba chiar şi muncitorii aflaţi în lucru sínt concediaţi cu sutele. Mulţi dintre emigranţi s-ar duce acasă cu plăcere dar nu au bani de drum . . .“ (12). In aceste condiţii, cînd povara crizei economice apăsa din ce în ce mai greu pe spatele maselor muncitoare, proletariatul din România, deci şi cel din oraşul Satu Mare era dezbinat, şi nu în toate cazurile se putea asigura unitatea sa de acţiune. Acest fapt a dăunat serios reuşitei luptei de clasă împotriva claselor exploatatoare. Sindicatele unitare din Satu Mare, care în anul 1928 numărau peste 3.000 de membri, fiind bine organizate, erau supuse din ce în ce mai mult prigoanei organelor represive ale statului (13). Clasele exploatatoare vroiau mai de mult să dizolve aceste sindicate aflate sub îndrumarea directă a Partidului Comunist Român. Sub guvernul averescan s-au intentat deja procese contra Sindicatelor unitare, contra organizaţiilor de clasă ale proletariatului din România, sub pretextul că aceste
