Satu Mare. Studii şi comunicări 2. (1972)
Arheologie - Istorie
272 care fac speculă cu cereale să poată vinde consumatorilor interni cu atît mai scump cerealele din ţară cumpărate ieftin de la ţărani. Impozitele pe zahăr sínt mărite pentru ca trusturile de zahăr să scoată dublu din consumatori. Şi pe cînd statistica oficială indică o scumpire de numai 90/0 în decurs de un an, în realitate aceasta se ridică la 20 0/0“ (1). Greutăţile crizei au fost cel mai puternic resimţite de clasa muncitoare. Şomajul a luat proporţii de masă. In unele ramuri economice, sau întreprinderi au fost concediaţi pină la jumătate din muncitori; iar în industria mijlocie şi mică, şomajul a luat proporţii şi mai mari. O dată cu concedierea unui mare număr de muncitori, pentru asigurarea unor profituri cît mai ridicate, patronii au luat măsuri de intensificare a muncii lucrătorilor rămaşi angajaţi şi lungirea duratei zilei de muncă. In ciuda faptului că în anul 1928, sub presiunea luptei proletariatului, a fost adoptată o lege care stabilea durata zilei de muncă de 8 ore, profitînd de situaţia grea în care se găseau masele muncitoare, patronii încălcau sistematic prevederile legii, mărind numărul orelor de lucru. Concomitent cu acestea s-au redus salariile muncitorilor. Statisticile oficiale, care nu au luat in calcul nici şomajul şi nici zilele şi săptămînile incomplete de lucru, arată că în perioada 1929—1933 indicele general al salariului a scăzut cu peste 50 %. Efectele dezastruoase ale crizei economice se făceau simţite şi în oraşul Satu Mare. „Desigur că şi oraşul Satu Mare are şomerii lui“ — scria ziarul local Satu Mare în ianuarie 1929 (2). Intr-adevăr, şomajul bîntuia şi în acest oraş al ţării. Cea mai însemnată întreprindere de pe raza oraşului, fabrica de vagoane „Unio“, de exemplu, în cursul iernii 1928—1929 „pe motivul că statul nu plăteşte preţul vagoanelor livrate şi astfel nici ea nu poate să plătească pe muncitori" şi-a concediat toţi lucrătorii (3). In primăvara anului 1929 fabrica „Unio" a fost repusă în funcţiune, de data aceasta însă plătea aceloraşi muncitori salarii reduse cu 20—350/0. cu toate că în această întreprindere şi mai înainte se acordau salarii mai mici cu 25«/o, decît în celelalte întreprinderi asemănătoare din ţară(4). Organul oficial de presă al Uniunii unitare a muncitorilor din Metalurgie—Chimie şi Petrol din România anunţă în martie 1929 că fabrica „Unio“ din Satu Mare lucrează numai cu 100 de muncitori, faţă de cei 1.200 muncitori cu care lucra în anul 1928. In fabrica „Prinez“ numărul muncitorilor s-a redus la 50—60 faţă de cca 300 cît avea fabrica în 1928. Fabrica „Prinez" — scria ziarul — se foloseşte de şomajul mare pentru a angaja muncitori calificaţi cu un salar de 8 lei pe oră, la muncă de zilier“ (5). Ocupîndu-se de situaţia mizeră a şomerilor din Satu Mare, ziarul local Szamos publica în ianuarie 1929 o relatare zguduitoare, despre viaţa cumplită a acestor oropsiţi ai vieţii capitaliste. In articolul intitulat „Vieţi distruse şi destine chinuite în periferia oraşului Satu Mare“ se arăta: „Dincolo de pod, la capătul străzii Károlyi, unde pe timp de iarnă ca acum mai rareori se abate vreun orăşean, se ascund nişte colibe dărăpănate, de culoarea murdăriei. Numai
