Bader Tibor (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 1. (1969)

Dr. Şt. Ferenczi: Cu privire la apărarea hotarului de nord al provinciei Dacia

17

107

36 N. Vlassa, Descoperiri monetare postaureliene in Transilvania, în SCIV, XV/1, 1964, p. 141. O monedă este a lui Diocletian (284—305), alta a lui Theodosius I [379—395).

37 Oracula Sybillina, XII, 180—181; Dio Cassius, Poopm-ng íaxopía, LXXII, 3; cl. şi C. Daicoviciu, Dacia şi poporul geto-dac, în IstRom, voi I, p. 266. După părerea D-Sale; „dacii mari" locuiau în părţile nordice ale vetrei dacice. în privinţa acestei chestiuni trimitem încă la următoarea bibliografie; J. Jung, Fasten der Provinz Dacien, Innsbruck, 1894, p. 24 şi urm.; C. Brandis, Dacia, în RE, voi. IV, 2, col. 1975; C. Diculescu, Die Wandalen und die Goten in Ungarn und Rumänien, Leipzig, 1922, p. 7 cu nota 6; (Diculescu menţionează aici şi pe asdingi, deşi Dio Cassius nu-i aminteşte); J. Klose, Roms Klientel-Randstaaten am Rhein und an der Donau. Beiträge zu ihrer Geschichte und rechtlichen Stellung im 1. und 2. Jahrhundert n. Chr., Breslau 1934, p. 90—91; C. C. Giurescu, Istoria românilor, voi. I, Bucureşti, 1935, p. 158; V. Christescu, Istoria militară a Daciei romane, Bucureşti, 1937, p. 81; A. Stein, Die Reichsbeamten von Dazien, în DissPann, ser. II, nr. 12, Budapest, 1944, p. 50; D. Berciu, Lupta băştinaşilor din Dacia împotriva cotropitorilor romani, în SCIV, II/2, 1951, p. 85; D. Tudor, Răscoale şi atacuri „barbare“ in Dacia romană, Bucureşti, 1957, p. 41—42, 73.

38 După cum se ştie, recenta descoperire a unui castellum roman de pămînt în apropierea cetăţii dacice cu ziduri de piatră de la Bîtca Doamnei (de lingă Piatra Neamţ), dacă se va confirma cert datarea lui în vremea celui de-al doilea război dacic, este menită să arunce o lumină nouă asupra întinderii acelei universa Dacia deviata (după expresia cunoscută prin descoperirea inscripţiei de la Corinth) pe care va trebui să o împingem pînă adine în Moldova de astăzi, chiar dacă în cazul amintit nu poate fi vorba decit de o acţiune mai îndepărtată şi secundară a trupelor romane la sfîrşitul celui de-al doilea război dacic şi de o staţionare cu totul efemeră a lor în teritoriul dintre Carpaţi şi Şiret. (Cf. N. Gostar, Cetăţile dacice din Moldova şi cucerirea romană la nordul Dunării de Jos, în Apulum, V, 1965, p. 144—147. Credem că aici este cazul să atragem atenţia asupra unui fapt important din punctul nostru de vedere. M. Părducz, întocmind corpusul descoperirilor din epoca romană (A Nagy Magyar Alföld rómaikori leletei. Römerzeitliche Funde des Grossen Ungarischen Alföld, in Dolg ■ Szeged, VII, 1931, p. 185), aflate pe teritoriul Cîmpiei Tisei, a făcut şi o hartă de răspîndire a acestora. Oricine se uită la această schiţă-hartă, poate constata cu surpriză că punctele cele mai răsăritene formează o linie neîntreruptă, începînd din sud de la Dunăre pînă în jurul localităţii Hajdúsámson (R. P. Ungară). Această linie regulată, uşor concavă spre est, marchează, grosso modo, după cunoştinţele actuale, limita de răsărit a teritoriului ocupat de sarmaţii-iazygi, amestecaţi, în parte — mai ales în estul teritoriului — cu seminţiile dacilor liberi. Dacă o completăm această linie cu punctele extreme (socotit spre răsărit) ale descoperirilor monetare izolate sau în formă de tezuare, atribuite dacilor liberi (vezi D. Protase, T. Báder, Tezaurul de denari romani imperiali de la Ghirişa, în Tezaure monetare din judeţul Satu Mare, (Oradea), 1968, fig. 1 şi rezultatele lucrării lui Gh. Lazin, cuprinsă in acest volum, atunci pare să se schiţeze o fîşie largă de 50—60 km, între linia presupusă de graniţă a provinciei Dacia, precum şi între linia formată de locurile de descoperire cele mai răsăritene care aparţin populaţiilor libere. Se pune întrebarea: Oare această fîşie lată nelocuită, aproape regulată, nu este cumva identică cu acea fîşie neutră, controlată de romani (în această fîşie fiind înglobate şi ramificaţiile de vest, nord-vest ale Munţilor Apuseni, cum sínt: Munţii Zărandului, Munţii Codru-Moma, Dealurile Holodului, Munţii Pădurea Craiului, Muntele Şes, Dealurile Oradiei, Dealurile Silvaniei, Munţii Făgetului, Culmea Prîsnel, Culmea Prelucăi), fapt care a dus, probabil, şi la părăsirea forţată a mai multor aşezări dacice existente tocmai pe aceste meleaguri, între care se numără şi cea de pe „Şanţul Mare" de la Pecica (cf. E. Dörner, Urme ale culturii materiale dacice pe teritoriul arădan, în Publ. Muzeului Judeţean Arad, [Timişoara], 1968, p. 16). Această fîşie lată nu trebuie însă în nici uni caz confundată cu acea fîşie, mult mai îngustă, despresoare Dio Cassius (LXXII, 3) afirmă că, în urma păcii acordată de către împăratul Commodus burilor, 1# se impune acestora şi altor „barbari" de la graniţele Da-