Jakó Zsigmond: Erdélyi okmánytár I. (1023-1300) (Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 26. Budapest, 1997)

CERCETAREA IZVORAELOR MEDIEVALE DIPLOMATICE ÎN TRANSILVANIA

ÎNCEPUTURILE CERCETARII IZVOARELOR ISTORICE LA MAGHIARII DIN TRANSILVANIA In transmiterea materialului scriptic al epocilor trecute, cercetarea maghiarâ din Transilvania çi-a urmat calea proprie, dar în strânsâ legâturà cu cercetarea din Ungaria, precum si cu initiativele sásesti. Ce-i drept, istoriografia este datoare, deocamdatâ, cu elaborarea amànuntità a ramurii transilvane a cercetàrii maghiare în izvoare istorice, dar colectiile cele mai însemnate pot fi evaluate, trâsàturile spécifiée ale acestei preocupan pot fi constátate, fiind sesizabilâ si másura în care a contribuit la salvgardarea si explorarea materialului de izvoare istorice aie Transilvaniei dorinta de autocunoaçtere a maghiarilor. Culegerea de izvoare istorice la maghiarii din Transilvania are doua ramificatii de început în cursul secolului XVII. într-o ramurà, ea este promovatà, din interese de ordin practic, de câtre membri culti ai elitei politice, iar într-o altâ ramurà — din dorinta de cunoaçtere, animatâ de câtre intelectuali literati. Membri ai familiilor de magnati care au alternat la conducerea statului generatii de-a rándul au întocmit adevàrate colectii din copule unor acte si chiar din originale privind preliminariile si evolutia celor mai importante problème politice, în vederea justei orientâri si a pregàtirii urmasilor lor pentru viata politicà. Aceste acte — datoritâ pozitiei lor influente — le-au fost accesibile, chiar dacà erau pàstrate în arhiva principelui. Exemplele gràitoare sunt în aceastà privintà izvoarele primordiale de istorie generala împrumutate de Bethlen Farkas (1639—1679) în vederea elaborârii operei sale istorice, sau cele adúnate într-un mare numâr în arhiva de familie a lui Teleki Mihály (1634—1690) (MTTár 20/1875. 102—116. — TTár 1883. 416). Desi aceastà practica a dàinuit si în secolul XVIII, de prezentarea rezultatelor ei valoroase nu ne ocupàm aici, întrucât aceste culegeri — cu totul de înteles — cuprind acte provenind numai de la începutul principatului încoace. De altfel, omul aprecia diplómele nu ca izvoare istorice, ci ca acte juridice justificatoare aie proprietàtii si aie statutului stàrilor. Am vàzut mai sus cum pâzeau sasii diplómele lor de a nu fi date publicitàtii chiar si la începutul secolului XIX, desi drepturile lor erau aparate de privilegiile comunitare care-i cuprind solidar pe toti deopotrivâ. Faptul se prezintà si mai accentuât în cazul pâturii maghiare privilegíate, càci statutul ei juridic si starea ei materialà aveau la bazâ diplome de danie familiala sau chiar personalà. Aceste rezerve manifestate au împiedicat, tara îndoialà, cercetarea istoriei. Totodatà însà, aceastà atitudine, prin grija dovedità fatà de pâstrarea actelor juridice aie arhivelor familiale si a documentelor de arhiva publica a celor doua locuri de adeverire, a salvat de la pieire un material de izvoare istorice de o valoare inestimabilà. Este de ajuns sà ne referim — pe lîngâ sistematizarea arhivelor publice si particulare — la actiunea ce a durât aproape o jumàtate de veac, în cursul càreia, începînd din anii 1760, Dieta a dispus copierea marii majoritáti médiévale a arhivei Capitlului si a Conventului, pentru a salva diplómele de la distrugeri. Làsând la o parte autorii secolului XVII, care s-au angajat în prezentarea istoriei principatului — în primul rând Szamosközy István (1565—1612) si Bethlen Farkas — începuturile protectiei izvoarelor istorice în scopuri stiintifice sunt legate si la maghiari de intelectualitate — preoti-profesori. O continuitate în aceastà privintà poate fi socotitâ mai întîi de la activitatea lui Bod Péter (1712—1769). De el se leagà activitatea de cerce-