Jakó Zsigmond: Erdélyi okmánytár I. (1023-1300) (Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 26. Budapest, 1997)

CERCETAREA IZVORAELOR MEDIEVALE DIPLOMATICE ÎN TRANSILVANIA

târziu. Chiar si modéstele relieve pàstrate ne aratà ce pierdere a suferit istoriografia prin nimicirea registrelor de dupa 1285 ale Capitlului Transilvaniei. Fragméntele acestora din anii 1285, 1291 si 1318 au fost publicate de Györffy György (Gyulafehérvár kezdetei, neve és káptalanának registruma. Sz 107/1983. 1103—1134). Protocoalele reíncepute de locul de adeverire al Capitlului dupa 1277 au càzut pradà devastârii orasului Alba Iulia din 1601 si 1658, iar regístrele Conventului din Cluj-Mânàstur dinainte de 1438 — ràscoalei tàrànesti conduse de Budai Nagy Antal. Dupa o investigare temeinicâ, chiar ín stadiul actual al cercetarii, putem risca o estimare, anume cá matériáiul izvoarelor médiévale ale Transilvaniei istorice pàstrate în diplome dinainte de anul 1542 cuprinde circa 30—35 de mii de texte. Desigur, aceasta cantitate, în primul rând având ín vederé faptul cà numàrul transsumpturilor este necunoscut, s-ar putea sà se modifiée chiar într-o proportie mai însemnatà. Insà putem afirma cu suficientà certitudine atât si acum: mostenirea medievalâ a diplomaticii voievodatului Transilvaniei în privinta màrimii se situeazâ în zona de mijloc a provinciilor de odinioarà aie tàrii si este o unitate însemnatà a practicii scrisului din Ungaria. Nu este de o asemenea dimensiune încât sà nu putem face fatà la publicarea lui, dar e destul de bogat ca explorarea sa sà poatà da un avînt medievisticii maghiare în ansamblu. Examinarea unei unitàti de màrimea unei provincii a tàrii, pe baza materialului complet, în cunoasterea deplinâ a izvoarelor evolutiei, oferà rezultate mult mai exacte cercetàtorilor istoriei médiévale a Bazinului Carpatilor. TRANSMITEREA TEXTELOR ÎN MANUSCRISE Acest material al izvoarelor transilvane, de o cantitate considerabilà, ni s-a transmis pânà în zilele noastre peste toate vicisitudinile veacurilor. Pânà în secolul al XVIII-lea, diplómele au fost privite aproape exclusiv numai ca dovezi aie drepturilor de proprietate, benefician i îngrijindu-se de pàstrarea lor doar din considérente practice, matériáié. Persoanele particulare, institutiile, comunitàtile si órasele îsi pàzeau arhivele eu mare vigilentà fatà de orice pericol. Multumità lor, eu toate schimbàrile radicale intervenite în conditiile perioadei principatului, a supravietuit pieirii o atât de mare cantitate a scrisului epocilor anterioare si a apucat vremurile în care diplómele de odinioarà au început sà fíe privite ca izvoare aie cercetàrii stiintifice. Drept început al demersurilor stiintifice pentru publicarea izvoarelor diplomatice transilvane médiévale se considera anul 1550, când episcopul Frater Georgius Martinuzzi (1482—1551) a tipàrit la Cluj protocolul Capitlului de Oradea dintre anii 1208 si 1235, cuprinzînd sentintele probei fierului sau ordaliile si alte cauze juridice (Ritus explorandae veritatis, quo Hungarica natio in dirimendis controversiis ante annos trecentos et quadraginta usa est et eius testimoniaplurima in sacrario summi templi Varadiensis reperta. Colosvarii 1550). De fapt, însà, abia de la sfîrsitul secolului XVII începe închegarea de colectii manuscrise de izvoare istorice, partial eu scopuri stiintifice, partial în serviciul apâràrii drepturilor. Aceste colectii, în general, sunt caracterízate de culegeri de texte eu predilectie pentru làmurirea problemelor légate de epoca Principatului Transilvaniei, si mai putin de un interes pentru monumentele diplomatice médiévale. Aceasta se explica