Jakó Zsigmond: Erdélyi okmánytár I. (1023-1300) (Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 26. Budapest, 1997)
CERCETAREA IZVORAELOR MEDIEVALE DIPLOMATICE ÎN TRANSILVANIA
satisfàcàtoare asupra cantitatii materialului privitor la Transilvania medievalâ din Arhiva Vaticanului, câci eu sigurantà putem spera si de acolo la ínsemnate izvoare diplomatice. Referitor la cele de mai sus v. SZENTPÉTERY IMRE: Magyar oklevéltan. Budapest 1930. — JAKÓ ZSIGMOND—RADU MANOLESCU: A latin írás története. Budapest 1987. — KUMOROVITZ L. BERNÁT: A magyar pecséthasználat a középkorban. Budapest 1993. — FRANCISC PALL: Diplomática latina cu referiré la Transilvania (sec. XI—XV. DIR Introducere II. Bucureçti 1956. — SlGISMUND JAKÓ—RADU MANOLESCU: Scrierea latinà ín evul mediu. Bucureçti 1971. — SlGISMUND JAKÓ: Sigilografía cu referiré la Transilvania. DIR Introducere II. Bucureçti 1956. TRANSMITEREA TEXTELOR MEDIEVALE Este évident cà cele doar 500 si câteva relieve documente, de care dovedindu-se autentice au fost cuprinse în sirul celor 603 texte aie volumului de fatà, sunt numai fàrâme ale unui material, odinioarâ existent, referitor la izvoarclc istoriei de trei secóle a Transilvaniei. Astàzi ar fi o încercare zadarnicà màcar sa ghicim care sa fi fost proportia dintre diplómele pierite si cele pâstrate. Se poate admite însà eu certitudine cà în perioadele din care ni s-au pâstrat mai putine diplome, chiar initial exista un numàr de acte mai redus decât în cele din care diplome mai numeroase atesta pânà azi utilizarea scrisului în vremea aceea. In teritoriile pràdate de otomani, distrugerile râzboaielor explica nimicirea masiva a mostenirii de acte médiévale aie tàrii. Dar soarta a salvat Transilvania de dominatia otomana, si dinainte de secolul XVII numai despre perioada de început a practicii scrisului trebuie presupus câ distrugerile provócate de ràzboaie au décimât relicvele de documente, de altfel nici initial nu prea numeroase. Proportia pe perioade a textelor prezentului volum nu lasâ nici un dubiu asupra faptului cà firava practica a scrisului transilvan a suferit prima loviturà necrutâtoare, pânâ la sînge: marea invazie tàtarà din anul 1241, si apoi distrugerea oraçului Alba Iulia de catre sasi, în anul 1277. Ambele lovituri, évident, au nimicit centrul teritorial al practicii scrisului: locul de adeverire din cadrul Capitlului si arhiva sa (Nr. 193, 349, 351, 356, 352, 428). Avem date clare, directe care stau mârturie cà o noua incursiune tàtarà, în anul 1285, a provocat distrugeri serioase în documéntele întoemite dupa dezastrele anterioare (Nr. 407, 408, 446, 452, 464, 465, 482). Deci nu întâmplarea, o eventualitate, ci istoria a modelât în asa fel matériáiul volumului de fatà încât o bunâ treime a diplomelor provine din ultimul deceniu si jumâtate al epocii Arpadiene de trei secóle. Fondul documentar diplomatie transilvan timpuriu ar fi suferit o pierdere de o proportie si mai mare decât cea cunoscutà, dacà în a doua jumâtate a secolului XIII nu se ràspândea practica de transcriere a diplomelor. Locurile de adeverire au émis — dupa diplómele prezentate de pàrtile solicitante sau dupa copia pàstratà în arhivele lor, respectiv dupa textele cuprinse în registre în momentul emiterii — transumpte autentice, redáctate în forme riguros reglementate. La fel a procédât si cancelaría regala în cazul confirmàrilor ulterioare date de suveran. Multumità acestor practici, ni s-a pàstrat în forma de transsumptum marea majoritate a textelor diplomelor transilvane timpurii. Alàturi de ele, un numàr mare îl reprezintà diplómele transcrise nu în textul lor integral, ci numai rezumativ, respectiv cele a câror existentà de altàdatà o stim doar din simple mentiuni de mai
