Á. Varga László (szerk.): Ghidul Fondurilor şi Colecţiilor Arhivistice Privitoare la Transilvania Anterioare Anului 1918/1919 – 17. Arhivele Comitatelor Bichiş, Bihor, Cenad, Sătmar, Arhivele Districtului Chioar si Fonduri Arhivistice Păstrate în Alte Arhive din Ungaria. Repertoriu (Bukarest-Budapest, 2017)
Tartalom
Istoria arhivisticii maghiare I. Partea generală Formarea arhivelor din Ungaria este rezultatul unui proces istoric îndelungat. Când problemele au fost rezolvate în mod oral, în baza declaraţiilor de martori şi a amintirilor, s-au ivit destul de multe neclarităţi chiar şi în chestiuni mai importante. Apariţia scrisului şi răspândirea lui treptată în administraţie a schimbat radical situaţia, chiar dacă procesul, din cauza numărului redus al ştiutorilor de carte şi a obişnuinţelor, necesitase timp îndelungat. Este foarte important faptul că documentele, mai precis diplomele scrise pe pergament, confecţionat din pielea animalelor, aveau valoare juridică, atestând de ex. faptul că regele a donat privilegii, moşii sau titluri şi cine le-a primit. în situaţii discutabile, treburile puteau fi rezolvate mai ales cu prezentarea diplomelor. Documentele au avut funcţie juridică importantă în privinţa apărării intereselor, ceea ce a determinat formarea arhivelor. Până la sfârşitul secolului al 18-lea, documentele şi arhivele au fost păstrate exclusiv pentru valoarea juridică a înscrisurilor. în curtea regală au fost emise diplome încă în timpul domniei lui Ştefan cel Sfânt (1000-1038), iar după organizarea bisericească au fost create documente la episcopii şi ordine călugăreşti. Scrisul s-a răspândit în perioada regilor arpadieni graţie preoţimii şi monahilor, pe lângă aceştia doar în rândul orăşenilor s-au numărat ştiutori de carte. Trebuie subliniată că, în secolele 11-12 documentele au fost folosite într-o măsură mai mică, rezolvarea problemelor desfăşurându-se pe cale orală. Regele Béla al III-lea (1172-1196) a luat o decizie importantă când a hotărât că problemele de drept privat trebuie înaintate în faţa sa în scris. Folosirea scrisului în administraţie a câştigat teren în secolul al 14-lea când, pe lângă curtea regală şi organizaţia bisericească, au emis documente oraşele şi familiile nobile. Scrisul în comitatele nobiliare a evoluat mai târziu, pentru că acestea, spre deosebire de oraşe, nu au beneficiat de diferite privilegii. La curtea regală, la episcopii, capitluri, conventuri şi în oraşele libere regeşti pe la sfârşitul secolului al 12-lea se păstrau deja documente. în baza izvoarelor rămase posterităţii se poate afirma că formarea şi dezvoltarea arhivelor din Ungaria a fost rezultatul procesului prezentat mai sus. în timpul domniei regelui Béla al III-lea exista deja o arhivă regală privată, în care erau păstrate diplomele regelui cu valoare juridică, conscrierile posesiunilor regale şi a persoanelor de pe moşii, copiile şi extrasele diplomelor emise de rege şi bulele papale. în fruntea instituţiei s-a aflat capelanul (comes capellae), lucrările efective fiind executate de către personalul clerical aflat în subordinea sa. în timpul domniei lui Carol Robert (1308-1342), cancelaria a început întocmirea registrelor regale (regestrum regale) în care au fost copiate documentele patrimoniale regale şi extrasele diplomelor. După întocmirea lor, registrele regale au fost încheiate şi depuse într-o încăpere a capelei regale, la arhiva regală, gestionată de către corniţele de capelei, în primul deceniu al domniei lui Ludovic I (cel Mare) (1342-1382), arhiva a fost păstrată la reşedinţa regală din aceea perioadă, la Vişegrad, după ce, probabil la mijlocul anilor 1350 a fost transportată la noua capitală, Buda şi depusă definitiv la casa tezaurarială. Din acest moment, conducerea arhivei a fost încredinţată tezaurarului (tavemicorum regalium magister). în secolele 14-15, arhiva regală este pomenită în diplome sub denumirea de regale conservatorium. Aici s-au păstrat registrele regale încheiate, exemplarul al doilea al scrisorilor de donaţii emise de rege, bulele papale, diplomele diferitelor corporaţii, privilegiile şi scrisorile de zălogire ale ţării, registrele de impuneri pentru întreţinerea armatei, ordinele regelui, diplomele referitoare la graniţele ţării. La arhiva regală au fost depuse şi documente de interes naţional (astfel de documente au fost păstrate şi în arhiva palatinului, precum şi la arhivele locurilor de adeverire), în consecinţă arhiva regală nu poate fi considerată strict ca o arhivă privată. Din nefericire, arhiva regală, izvorul de neînlocuit al istoriei medievale a Ungariei, s-a pierdut. O parte a arhivei s-a risipit după bătălia de la Mohács (1526) şi în deceniul următor, pe parcursul beligeranţei între adepţii regelui loan şi Ferdinand al Il-lea, partea rămasă la locul ei original fiind distrusă probabil în timpul asediului cetăţii Buda din anul 1686. (Cercetările mai noi exclud presupunerea că, în timpul refugiului său, regina Maria a îmbarcat materialul documentar, iar barca şi încărcătura acesteia s-a scufundat în Dunăre.) în concluzie, arhiva medievală regală a Ungariei nu s-a păstrat pentru posteritate. 7
