Á. Varga László (szerk.): Ghidul Fondurilor şi Colecţiilor Arhivistice Privitoare la Transilvania Anterioare Anului 1918/1919 – 17. Arhivele Comitatelor Bichiş, Bihor, Cenad, Sătmar, Arhivele Districtului Chioar si Fonduri Arhivistice Păstrate în Alte Arhive din Ungaria. Repertoriu (Bukarest-Budapest, 2017)
Tartalom
Alături de arhiva regală şi arhiva palatinului, unele diplome de însemnătate naţională au fost păstrate lângă Sfânta Coroană. Judele ţării, scaunul tezaurarial, banii şi voievodul Transilvaniei au păstrat şi ei propriile sale documente. Până în ultima parte a secolului al XIX-lea, instituţia notarului public nu a fost înfiinţată în Ungaria. Atribuţiile notariale au fost exercitate de consiliile ecleziastice, de capitluri şi conventuri ca locuri de adeverire, în posesia unor sigilii autentice obţinute din partea regelui. Au colaborat la chemări, interogări de martori, puneri în posesie şi în alte cauze juridice şi au emis diplome de autenticitate publică. Duplicatele, copiile sau extrasele documentelor emise, înregistrate în registre, s-au păstrat într-o arhivă proprie. Cel mai vechi registru cunoscut pentru ţinerea evidenţei diplomelor emise a fost întocmit de Capitlul din Oradea în 1208. Formarea arhivelor la locurile de adeverire începea pe la sfârşitul secolului al 13-lea. In aceasţă perioadă au fost emise mai multe legi şi ordine din partea regelui cu privire la reglementarea activităţii şi asigurarea autenticităţii locurilor de adeverire. în deceniul doi al secolului al 16-lea, pe teritoriul Regatului Ungariei au existat 24 de capitluri şi 23 de conventuri. Majoritatea acestora a autentificat documente şi a avut arhivă proprie. Iniţial, oraşele au depus spre păstrare documentele cele mai importante la locurile de adeverire şi, chiar dacă păstrarea privilegiilor referitoare la întreaga comunitate (statutul oraşului, organizarea târgurilor, dreptul de oprire a mărfii etc.), a documentelor privind obligaţiile cetăţenilor, a hotărârilor consiliului orăşenesc, a diplomelor care atestau averea oraşului, a bugetelor cu venituri şi cheltuieli, precum şi a cărţii oraşului a reprezentat un interes primordial, nu au înfiinţat arhive orăşeneşti. La sfârşitul secolului al 13-lea, odată cu răspândirea scrisului orăşenesc, când cetăţenii au început să-şi rezolve problemele juridice pe loc, la consiliul orăşenesc, multe oraşe libere regeşti au înfiinţat arhive secrete, păstrate în încăperi separate. Prima arhivă secretă a fost înfiinţată în anul 1326 la Kosice. Marea parte a materialului arhivistic medieval al oraşelor situate în părţile ocupate de otomani ale ţării a fost distrusă, păstrându-se, cu mai puţine sau mai multe lipsuri, doar arhivele oraşelor din Ungaria regală şi din Transilvania. Formarea arhivelor comitatense a avut o evoluţie mult mai lentă. Unul dintre motive a fost menţionat mai sus (nu au primit diplome privilegiale referitoare la întregul comitat). O altă problemă a fost lipsa reşedinţei stabile. La sfârşitul secolului al 13-lea - începutul secolului al 14-lea, se poate observa activitatea lor de emitere a diplomelor, însă aceasta a rămas mult timp primitivă. începând cu mijlocul secolului al 14-lea, mai multe comitate au angajat notari (notarius). Din această perioadă scrisul a devenit constant în comitate şi de atunci s-a pus un accent deosebit pe păstrarea diplomelor. Grija lăzii sau a sacului (capsa) destinat păstrării actelor a devenit sarcina comitelui suprem sau a vicecomitelui. în Evul Mediu în comitate nu au fost înfiinţate depozite de arhivă permanente. începuturile arhivelor familiale datează din a doua jumătate a secolului al 13-lea. Primele documente pe care familiile marilor moşieri au dorit să le păstreze erau actele de donaţie ale posesiunilor, dar treptat au păstrat şi actele economice. începând cu secolul al 14-lea, printre documentele familiale au apărut şi scrisorile (missilis). în a doua jumătate a secolului al 15-lea marile familii dispuneau deja de o cantitate însemnată de material documentar. în contextul arhivei regale am menţionat că în Ungaria medievală cuvântul conservatorium a însemnat în general locul unde s-au păstrat documentele. Acestea au fost depozitate în locuri în care se păstrau şi alte valori. După ocuparea cetăţii Buda în anul 1541, turcii s-au instalat în Ungaria şi ţara s-a rupt în trei părţi. Teritoriile centrale au ajuns sub stăpânirea otomană (aici s-au distrus documentele medievale ale mai multor arhive, inclusiv acelea care au fost create după anul 1526), în jurul acestor teritorii vestul, nordul şi nord-estul ţării a ajuns sub stăpânirea Habsburgilor iar din teritoriul Transilvaniei, cu părţile învecinate numite Partium s-a format Principatul Transilvaniei. în consecinţă, s-a rupt în trei părţi şi sistemul arhivelor din Ungaria. în zona ocupaţiei otomane a fost introdusă administraţia cuceritorilor, s-a păstrat doar o oarecare autoguvernare a localităţilor (oraşelor), ceea ce a însemnat că au primit şi au emis documente, deci au întreţinut arhive. Biserica catolică şi-a desfăşurat activitatea numai la nivel inferior, iar răspândirea reformei a avut ca rezultat înfiinţarea unor noi biserici. în Transilvania nu a fost înfiinţată o arhivă proprie a principelui, documentele acestuia şi ale Dietei au fost depuse la arhivele regnicolare ale Capitlului de Alba Iulia, respectiv Conventului de Cluj. în ceea ce priveşte arhivele episcopale şi capitulare, în perioada ocupaţiei otomane s-a distrus materialul arhivistic al arhivelor din Agria, Kalocsa, Pécs şi Vác. înainte de cucerirea otomană, Arhiva Capitlului de 8
