Á. Varga László (szerk.): Ghidul Fondurilor şi Colecţiilor Arhivistice Privitoare la Transilvania Anterioare Anului 1918/1919 – 17. Arhivele Comitatelor Bichiş, Bihor, Cenad, Sătmar, Arhivele Districtului Chioar si Fonduri Arhivistice Păstrate în Alte Arhive din Ungaria. Repertoriu (Bukarest-Budapest, 2017)

Tartalom

Vasvár a fost transportată la Szombathely, arhiva Episcopiei din Veszprém la Sümeg, arhiva Capitlului din Veszprém la Sopron şi arhivele episcopale şi capitulare de la Strigoniu la Nagyszombat. Soartă asemănătoare au avut arhivele locurilor de adeverire. Din cauza importanţei acestora, pe parcursul secolelor al 16-17-lea au fost emise o serie de legi şi ordine menite să asigure securitatea şi funcţionarea lor. Arhivele mutate au fost transportate la locurile lor originale de regulă după mult timp de la eliberarea de sub ocupaţia otomană, de ex. arhivele din Strigoniu au ajuns înapoi numai în anul 1820. în 1776-1777 au fost înfiinţate cinci episcopii noi cu sediul la Banska-Bistrica, Roznava, Spiska Kapitula, Székesfehérvár şi Szombathely şi în anul 1804 a luat fiinţă Episcopia de Kosice, respectiv Episcopia Sătmarului. La începutul secolului al 19- lea şi în aceste instituţii au fost înfiinţate arhive episcopale şi capitulare. La sfârşitul secolului al 17-lea, a fost fondată Episcopia Ortodoxă Sârbă la Szentendre şi mai târziu, la sfârşitul secolului al 19-lea, Episcopia Greco-Catolică la Hajdúdorog. Arhiva acesteia din urmă a fost înfiinţată în anul 1912. Au renăscut şi arhivele organizaţiilor călugăreşti (de ex. arhiva Prepozitului Premonstratens din Csorna la începutul secolului al 18- lea). în anul 1692 a luat fiinţă arhiva Provinciei Ungare a Ordinului Piarist. Arhivele ecleziastice catolice au gestionat documentele proprii în baza prevederilor prevăzute în Codex Juris Canonici. începând cu secolul al 16-lea, ca urmare a răspândirii ideilor reformei, au luat fiinţă numeroase comunităţi, biserici reformate şi evanghelice, care au avut grijă de păstrarea documentelor proprii. în secolul al 18-lea au fost înfiinţate episcopiile reformate şi în curând arhivele lor. în anul 1812a fost fondată Arhiva Evanghelică Naţională şi la sfârşitul secolului al 19-lea Arhiva Unitariană. Arhivele ecleziastice şi-au desfăşurat activitatea strict sub supravegherea autorităţilor ecleziastice. Pe de altă parte, în secolele 18-19, pentru asigurarea securităţii juridice, statul a intervenit de mai multe ori în chestiunile arhivelor locurilor de adeverire. Legile adoptate în anii 1764 şi 1807 au prevăzut înregistrarea fără întârziere a documentelor. Odată cu organizarea notariatului public în perioada capitalistă (1874), arhivele locurilor de adeverire şi-au pierdut rolul lor şi au fost închise. S-a ivit ideea preluării acestora de către stat, dar au rămas în susţinerea bisericilor. în anul 1906, pentru supravegherea lor din punct de vedere profesional, a fost numit un inspector principal.

Arhivele familiale din părţile ocupate de turci au suferit distrugeri grave, dar nu şi cele din Ungaria regală. în secolul al 17-lea marile familii au luat măsuri în privinţa ordonării materialului arhivistic propriu, mai ales datorită faptului că aveau nevoie de documente în vederea redobândirii proprietăţilor situate pe teritoriile recucerite de otomani. Până la secolul al 19-lea s-au format arhive familiale cuprinzând documente valoroase, în cantitatăţi serioase, care au fost gestionate de către arhivari. Numeroase familii însă nu au gestionat arhivele proprii şi, începând cu perioada reformelor, le-au predat spre păstrare Muzeului Naţional. Astfel a fost înfiinţată, în anul 1882, Secţia Arhivistică a Muzeului. (în anul 1934 aceste arhive familiale, alături de toate documentele Arhivei Muzeului, au fost predate Arhivelor Naţionale ale Ungariei.)

în general, materialul arhivistic al arhivelor orăşeneşti din Ungaria regală a rămas neatins, însă majoritatea arhivelor create înainte de anul 1541 ale oraşelor aflate sub stăpânirea otomană, printre care şi arhivele oraşelor Buda şi Pesta, au fost distruse.

în jurul anului 1541 arhivele comitatense conţineau puţine documente. înainte de cucerirea ţării de către turci materialul lor arhivistic a fost transportat la locuri considerate mai sigure, de ex. documentele Comitatelor Ciongrad, Heves şi Pesta în Comitatul Nógrád, însă pe parcursul asediului cetăţii Fülek aceste documente au fost distruse. în comitatele Ungariei regale vicecomitele a păstrat, împreună cu propriile acte familiale, puţinele documente comitatense. O schimbare în acest sens a avut loc pe la mijlocul secolului al 16-lea, când s-a decis folosirea sigiliului autentic al comitatului. Custodele sigiliului era notarul, funcţionar ales al comitatului, el fiind însărcinat şi cu gestionarea arhivei. Comitatul nu avea o reşedinţă stabilă, astfel că notarul a păstrat documentele. Cu un veac mai târziu - în perioada reorganizării comitatelor eliberate de sub stăpânirea otomană - notarii, la încetarea mandatului lor, au fost obligaţi să predea arhiva succesorilor lor. Această prevedere nu a fost respectată în unele comitate, aceştia depunând propriile documente la locurile de adeverire. Organizarea arhivelor comitatense a devenit posibilă în secolul al 18-lea, în urma adoptării legii nr. LXXIII din 1723. Legea a prevăzut construirea sau achiziţionarea unor sedii permanente cu scopuri multiple, printre altele cu păstrarea documentelor comitatului, ceea ce a însemnat depozitarea arhivelor în încăperi destinate păstrării şi conservării lor. Legea nr. XXV din 1729 a prevăzut depunerea anuală la depozitul de arhivă a dosarelor cauzelor judecate la tribunalele comitatense. Pe lângă aceasta, foştii funcţionari comitatenşi erau obligaţi să predea documentele referitoare la chestiunile publice ale comitatului. în urma legii, s-au format arhive în cantităţi de documente din ce în ce mai mari şi notarul, datorită atribuţiilor sale multiple, a gestionat din ce în ce mai greu arhiva. Din acest motiv, în a doua parte a secolului al 18-lea, în majoritatea

9