Marisia - Maros Megyei Múzeum Évkönyve 6. (1976)
III. Etnografie
684 ION PETRU POP 6 de rar în arta ortodoxă (Acelaşi sărut al lui Ioachim şi al Anei îl găsim pictat de Giotto, spre exemplu, cu patru secole în urmă, în lucrarea: „Sărutul de la poarta de aur“); de data aceasta însă, ataşarea sufletească a celor două personaje este mai forţată, chipurile celor doi sfinţi fiind parcă decupate din scena centrală şi lipite mai apoi. Scena din stingă jos, reprezintă pe cei patru bărbaţi care sărbătoresc evenimentul, toţi îmbrăcaţi în straie roşii, cu volumele faldurilor discret indicate, împodobite cu pietre preţioase, şi aşezaţi în scaune tributare ca stil aceleiaşi influenţe apusene; ceea ce şochează aici, nu este numai prezenţa acestui element baroc, cît mai ales ostentaţia grafică cu care autorul le desenează, scaunele în speţă, cu o linie accentuată şi foarte evidentă. Din istoria naşterii Măriei aflăm că marele preot i-a dat acesteia cinci fete, care aveau să fie pe lîngă dînsa în casa lui Iosif: Rebeeca, Sephora, Suzana, Avigeea şi Zachel. Aici apar doar patru; trei dintre acestea le regăsim în ultima scenă, din dreapta jos, care înfăţişează spălarea (cea de a patra fiind probabil aceea care-i serveşte la masă pe cei patru bărbaţi). Şi din nou scena ne oferă aceleaşi feţe uşor surîzătoare, pe de o parte, iar pe de alta ne reîntoarce la pictura de factură bizantină prin tratarea drapajului, o anumită verticalitate în ţinută şi mişcarea uşor rigidă. Dumnezeu este şi el prezent, după tradiţie, aşezat sus în centru, deasupra norilor; aici însă plasarea lui între elemente de arhitectură, aminteşte evident de tavanele bisericilor din barocul italian. Prin împrumutul de fast occidental şi dispariţia acelor ciudate armonii ale liniilor şi expresiilor, figurile (cu mici excepţii) îşi pierd aerul de solemnitate şi acea contopire totală cu spiritualul, se desprind, deşi nu total, de simbolismul tipic medieval, şi capătă mai multă materialitate, lucrarea, dincolo de înţelesul ei religios, exprimînd bucuria de a trăi. Aceste icoane, ca multe altele, de altfel (alături de care aşezăm pictura murală), constituie prin ele însele documente de istorie sau de existenţă spirituală de epocă, prin introducerea unor date din lumea reală: îmbrăcăminte, fizionomii specifice, arme, unelte etc., temele religioase constituind adeseori pretexte pentru prezentarea unor realităţi istorice. Prezentînd aceste două icoane ca fiind de autentică provenienţă rusească, este oportun să amintim ceea ce afirma autorul sovietic Lihaciov, abordînd problema ariei spirituale artodoxe: „toate popoarele au dat şi au primit la rîndul lor valori spirituale comune“, fără a impieta asupra ori
