Marisia - Maros Megyei Múzeum Évkönyve 6. (1976)
I. Arheologie
50 VALENTIN VASILIEV 2 Grupa scitică din Transilvania constituie unul din fenomenele etnoculturale pe care le constatăm în Ha. tîrziu pe teritoriul României. Cercetarea temeinică, de aprofundare, a tuturor aspectelor pe care le ridică antichităţile aparţinînd acestui grup, au lărgit considerabil orizontul cunoştinţelor noastre asupra Ha. tîrziu în ansamblu. Drept rezultat avem astăzi o imagine mai clară, mai veridică, atît în privinţa evoluţiei şi formelor culturii materiale, cit şi în ceea ce priveşte sesizarea şi conturarea unor imagini de ordin istoric, insuficient sau deloc cunoscute pînă acum. In ultima instanţă, studiul grupului scitic din Transilvania a oferit posibilitatea ca, prin comparaţie şi excludere, să se contureze mai precis imaginea culturii autohtone de pe teritoriul României şi, în acelaşi timp, să se constate că pătrunderea la începutul Ha. tîrziu a acestui grup scito-iranic străin, datorată unor conjuncturi istorice, nu a schimbat cu nimic esenţa culturii autohtone ci, doar, i-a impulsionat întrucîtva dezvoltarea. Se poate deci aprecia, cu absolută certitudine, că la cunoaşterea şi conturarea mai precisă a epocii de cristalizare a culturii geto-daciee, care este Ha. tîrziu, o însemnată contribuţie a adus şi cercetarea fenomenului scitic din Transilvania care, prin însăşi prezenţa sa (chiar şi pentru o scurtă perioadă) se evidenţiază ca unul din factorii care privesc istoria României. Există însă — legat de prezenţa faciesului scito-iranic în Transilvania — o problemă deosebit de importantă care, pînă acum, a rămas mai puţin fundamentală sub raport arheologic. Este problema asimilării acestui grup, al contopirii lui în masa populaţiei locale autohtone, adică a tracizării lui, cum ne-o sugerează Herodot (IV, 104). în sprijinul aserţiunii lui Herodot, se puteau aduce pînă acum, drept dovezi materiale ale acestui proces, cîteva categorii de obiecte caracteristice culturii autohtone (cum sínt unele forme ceramice şi fibulele), ce s-au aflat în morminte aparţinînd grupului scitic. Desigur, preluarea de către sciţi a unor categorii specifice culturii locale, indică o influenţă autohtonă asupra grupului scitic intrusiv, dar o dovadă care să marcheze evident finalizarea fenomenului de tracizare nu s-a cunoscut pînă acum. In prezent există şi această dovadă şi ea ne este oferită de necropola de la Băiţa, unde, alături de reminiscenţe de caracter scitic, se constată trecerea masivă la un rit nou, cel de incineraţie, caracteristic pe teritoriul României numai populaţiei autohtone (după cum se ştie, grupul scitic din Transilvania, ca şi sciţii din nordul Mării Negre, practică înhumaţia). Şi această preluare a ritului incineraţiei — ce indică de facto un proces accentuat de trecere la forme de cultură specifice populaţiei autohtone — este dovada cea mai clară a tracizării sciţilor din Transilvania. Evidenţiind procesul de asimilare al
