Marisia - Maros Megyei Múzeum Évkönyve 6. (1976)
II. Istorie
380 ADRIAN STOICA 16 Din cele cîteva exemple date putem concluziona ce forţă devenise Liga culturală şi scopurile pentru realizarea cărora a depus eforturi nebănuite această Asociaţie. Ziarul „Lumea“ din 16 februarie 1895 consemnează împlinirea a 110 ani de cînd au fost schingiuiţi Cloşca şi Horea. Articolul este semnat de Anton Bacalbaşa. în pagina a treia a ziarului găsim următorul anunţ: „Aniversarea a 110-a a maréi revoluţii a lui Horea va fi sărbătorită astăzi în întreaga ţară de către secţiunile Ligii culturale. în toate oraşele s-au organizat întruniri şi se vor ţine conferinţe în care se vor arăta peripeţiile (desfăşurarea — n.n.) întregii revoluţii“. Corniţele suprem din comitatul Bistriţa-Năsăud raportează alarmat că Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor din Bucureşti îşi intensifică tot mai mult agitaţia „pe teritoriul Ungariei locuit de români“45. Liga culturală a protestat cu hotărîre împotriva arestării şi condamnării memorandiştilor. Din întreaga ţară s-au trimis telegrame de protest din partea filialelor Ligii care, însă, au fost oprite la Braşov din ordinul guvernului maghiar46. Multe telegrame purtau mii de semnături ale fraţilor de dincolo de munţi, ceea ce a constituit un imbold şi un admirabil sprijin moral pentru conducătorii mişcării naţionale din Transilvania. Comitetul studenţilor universitari din Iaşi pentru mişcarea naţională a decis într-o şedinţă să ţină o serie de conferinţe în oraşele Galaţi, Huşi, Brăila, Botoşani, Piatra, Tecuci, despre: Liga pentru unitatea culturală a românilor; Rolul tinerimii în mişcarea naţională; Mişcarea naţională şi românii subjugaţi; Românii liberi în mişcarea naţională; Lupta naţională; Idealul naţional etc.47. Liga culturală a avut şi unele perioade cînd activitatea sa a stagnat. De fapt, această asociaţie n-a fost recunoscută din punct de vedere juridic de către parlamentul României decît în anul 1907. Au trebuit să treacă, deci, 16 ani pînă cînd şi România a cutezat să facă la ea acasă ceea ce toate ţările cu pretenţii culturale din Europa făcuseră de mult: să recunoască drepturi juridice largi unei mari societăţi culturale naţionale. Guvernele României au ezitat să recunoască oficial Liga culturală de teama de a nu „tulbura“ bunele relaţii cu statele vecine. Recunoaşterea „de jure“ a Ligii a fost primită cu satisfacţie de românii de pe am-45 Arhiva Ministerului de Interne a Ungariei, f. 81 46 „Adevărul“ Bucureşti, 12 iunie 1892 47 Ibidem, 2 iulie 1893
