Porumbăcean, Claudiu (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 33/2. (2017)
Istoria artei - Istoria culturii
Felician Pop mul cu acelaşi nume a lui Bánffy Miklós15. Răscoala moţilor de la 1784-1785 este prezentată de contele scriitor Bánffy Miklós ca o mişcare de emancipare socială şi naţională a moţilor din Munţii Apuseni sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan. Cei trei conducători ai răscoalei au fost rând pe rând trădaţi chiar de către conaţionalii lor, Horea şi Cloşca fiind executaţi prin tragere în roată în vreme ce Crişan s-a spânzurat cu noj iţele de la opinci. Construcţia nuvelei porneşte de la ciudata relaţie a câinelui de pază cu fratele său din sălbăticie, lupul, pe care ajunge să-l vâneze. Dacă „Lupii” sunt întruchipaţi de cei trei capi ai răscoalei, câinele este reprezentat de vicleanul Maftei cel cu faţă de câine care va dirija operaţiunile de trădare şi capturare a conaţionalilor săi. „Era după-miaza târziu. Dinspre Tosărat, înainta pe valea Someşului, spre piscul Humpleu, o mica ceată cenuşie. Mergeau în şir, tăcuţi. înfrunte, bătrânul Maftei, care avea gaterul din Tosărat, un om scund, cărunt, cu o faţă de câine. El era călăuza, cel care ştia drumul16. Vânătoarea are două planuri. Autorităţile îngrozite de creşterea exagerată a numărului de lupi care atacau fără oprelişte satele şi stânele ciobanilor au pus o recompensă de doi arginţi pentru fiecare lup împuşcat. în vreme ce pe capetele şefilor răscoalei lui Horea au pus câte 300 de arginţi, iar pe a aghiotantului Gavrilă Lung, 100, aşa că nu este greu de ghicit de ce capturarea căpeteniilor răscoalei devenise atât de importantă pentru vicleanul Dumitru Maftei, omul cu faţă de câine, cel care era stăpânul gaterului din Tosărat. Moartea căpeteniilor răscoalei, în urma trădării, este pusă în paralelism cu uciderea căpeteniei haitei de lupi din pădure: „Pe cornişa pe care stătuseră aseară, în zăpada bătătorită rămase o baltă mare de sânge. Ici colo câte un smoc de blană risipit. Blană de lup. Câţiva paşi mai încolo, rostogolit de propria greutate, zăcea un cap uriaş de lup, un cap smuls. Maxilarul i se înfipsese în zăpadă, botul imens era căscat, de parcă ar mai fi vrut să muşte. Ochii sticloşi se holbau, inexpresiv, rigizi, în noapte cu clar de lună”17. Până la evenimentele legate de revoluţia de la 1848-1849, relaţiile interetnice româno-maghiare par a fi rămase „în adormire”. Sporadicele conflicte nu au degenerat în frustrări prea mari. Deocamdată românul este în viziunea scriitorilor maghiari, un exotic, un prototip arhaic, al unei lumi pierdute, cu o descendenţă strălucită, dar căzut în mizerie din motive obiective şi subiective. înainte de 1848 Nu altfel stau lucrurile nici în celebrul roman al lui Jókai Mór, Sărmanii bogaţi18. Acţiunea romanului este anterioară revoluţiei de la 1848-1849, iar cartea a apărut la Pesta, în 1860. Este ultima carte scrisă de un scriitor maghiar cu referinţă la români, care abordează perioada pre-revoluţionară. Lumea satului românesc de la începutul secolului al XIX lea, în special al celui de munte, este una arhaică, cu reguli seculare, conservatoare şi această etanşeitate amorsează un univers spiritual dens dominat de o mistică păgână, de fiinţe supranaturale, de vrăjitoare şi de oameni providenţiali. Jókái abandonează rafinamentul şi subtilitatea întâlnite în celelalte romane ale sale, în folosul unui maniheism care vrea să sugereze puternica dihotomie dintre bine şi rău, într-o lume a începuturilor. Personajele sunt clar reliefate, ele ori sunt pozitive prin excelenţă, ori negative până la diabolic şi din coliziunea acestor personaje se naşte o intrigă interesantă şi 15 Bánffy Miklós, Lupii, Cluj, 1942. 16 Idem, Lupii, în „România Literară”, nr. 36/2010. 17 Idem, op. cit. 18 Jókai Mór, Sărmanii bogaţi, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2015. 335
