Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)
IV. Ţara scindată î trei
să-şi afirme interesele prin întărirea opoziţiei stărilor. Mişcări similare putem observa şi în rândurile stărilor din Austria şi Cehia. Puterea Habsburgilor se clătina. în acelaşi timp, pentru contemporani era evidentă şi slăbiciunea internă a imperiului otoman, măcinat de conflicte dinastice şi de anarhia feudală. Războaiele din Persia au sustras forţele imperiului din părţile europene. Posesiunile din Ungaria, ca zone de margine ale unui mare imperiu, erau nerentabile pentru otomani: menţinerea stăpânirilor, întreţinerea cetăţilor, plata soldelor, îi costau mai mult decât câştigau din impozitele încasate aici. Iniţiativele războinice ale beilor şi căpitanilor de margine s-au transformat pe nesimţite într-un conflict major dintre sultan şi împărat: războiul de cincisprezece ani (1591-1606). La început se părea că şansa militară i-a părăsit definitiv pe turci. Numeroase cetăţi au fost recucerite; mulţi oameni — mai ales din categoria numită “hajdú” (=haidău - haiduc), deci foştii mănători de vite — i s-au raliat de bună voie oştirii. Entuziasmaţi de aceste succese, ţările Habsburgilor au oferit benevol considerabile ajutoare militare, iar în fruntea oştirii a ajuns un strateg talentat şi înzestrat cu spirit de iniţiativă. Poarta ceru pace, dar curtea — adeptă timp de atâtea decenii a politicii de pace — a decis de această dată continuarea conflictului: sursele financiare activizate asigurau venituri grase pentru antreprenorii de război, organizatorii militari şi furnizorii armatei. Războiul fu continuat, fără însă ca vre-una din părţi să poată dobândi noi succese, sau victoria decisivă. Timp de ani îndelungaţi Ungaria a fost teatru de operaţiuni. O cutreierau trupe de mercenari, adesea mercenari doar cu numele, căci în realitate îşi suplineau soldele restante prin pradă şi jaf. în urma armatelor bântuia ciuma. Oraşele au fost incendiate, zonele de ocupaţie bântuite de trupe tătăreşti. Mercenarii jefuiau biserici, răscoleau şi prădau morminte, schingiuiau ţăranii căzuţi pe mâna lor, pentru a le afla ascunzătorile, apoi îi omorau. Curtea şi statul major de la Viena păreau impasibile faţă de toate acestea. 47
