Antal G. László: Situaţia minorităţii etnice maghiare în România - Múzeumi füzetek 6. (Székelyudvarhely, 1993)
Múzeumi füzetek era în 1984 de 262.650, iar în 1986 de arhiepiscopia de Bucureşti aparţineau doar 98.760.) Biserica catolică maghiară din România beneficiază de un cler puternic, cu o gîndire independentă, şi care reuşeşte să antreneze marea parte a credincioşilor în viaţa spirituală. Aceasta asigură un cadru instituţional — atît de necesar în situaţia actuală — pentru folosirea limbii materne. Cele mai aprige greutăţi de după cel de-al doilea război mondial, rămase din păcate permanente, sínt desfiinţarea ordinelor călugăreşti, lipsa totală, practic, a presei ecleziastice şi limitarea administrativă severă a legăturilor cu biserica din Ungaria şi din alte ţări. La toate acestea s-au adăugat în anii ’80 alte încercări ale regimului, care pun în pericol viitorul întregii minorităţi maghiare, dar şi cel al catolicismului din România în general. Începînd cu 1982, autorităţile române încearcă să impună Academiei Teologice de la Alba-Iulia aplicarea unui „numerus clausus”, care în scurtă vreme să submineze toată activitatea de pregătire a preoţilor. (Menţionăm aici că în Transilvania nu este lipsă de tineri care ar dori să îmbrăţişeze cariera ecleziastică.) în 1977 numărul celor admişi era de 40, în 1983 de 25, iar în 1984 şi 1986 de 16. în urma protestelor episcopului, susţinut de întregul cler, în 1987 şi-au putut începe studiile teologice din nou 25 de studenţi. Tot începînd din anii ’80 se face caz de doleanţa de altfel justificată a celor cîtorva mii de catolici de limbă maternă română veniţi în Transilvania odată cu valul de colonişti din Moldova, regimul încercînd să creeze astfel impresia că majoritatea catolicilor ar fi români. în acest calcul sínt cuprinşi în mod tacit şi acei cca. un milion şi jumătate de credincioşi greco-catolici a căror biserică, oficial, a fost unificată în 1948 în mod forţat cu cea ortodoxă, dar care în pofida prigoanei nu renunţă la vechea credinţă, ceea ce îi determină pe o parte dintr-înşii să nutrească speranţa amăgitoare că trecînd la ritul latin îşi vor putea exercita credinţa cu adevărat în libertate. Este vorba de fapt de o încercare evidentă de românizare a bisericii catolice din Transilvania, actualmente maghiară în imensa ei majoritate şi doar în mică parte germană, aplicîndu-se metoda de care s-a făcut uz şi la lichidarea treptată a instituţiilor minoritare: crearea de „secţii”. (Esenţa acestei metode, precum s-a văzut anterior, este unificarea unor instituţii româneşti şi maghiare, ori crearea unei secţii române în cadrul instituţiei maghiare, după care secţia maghiară astfel rezultată a fost atrofiată, maghiarii îndepărtaţi din posturile de conducere şi înlocuiţi cu români.) Succesul acestei operaţiuni ar zgudui din temelii forţa de coeziune internă a comunităţii catolice maghiare, creindu-se un nou teren afirmării politicii de asimilare forţată. Dar biserica catolică unitară şi românească pe tot cuprinsul ţării, în viziunea culturii politice româneşti, incapabilă să renunţe la idea bisericii naţionale, ar fi doar primul pas, urmînd ca printr-o nouă unire făcută la timpul potrivit, toţi catolicii din România să fie convertiţi la ortodoxie. Biserica reformată se divide din punct de vedere organizatoric în două eparhii: cea de Cluj şi cea de Oradea. Forţa de coeziune a acestei biserici constă în comunităţile 24
