Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 18. (Székelyudvarhely, 2018)
Mester Éva: Az ólmozott üvegablakok és üvegfestmények rekonstrukciójának kockázatai
Noile structuri arhitecturale, complicaţii cauzate de acoperişuri şi tavane de sticlă - problematica protejării operelor de artă Alături de vitraliile colorate, deosebit de decorative, realizate cu scopul de a ornamenta structurile de tâmplărie tradiţionale, la graniţa dintre secolele XIX-XX apar noi structuri arhitecturale, potrivite pentru adăpostirea sticlelor plane. Cu structuri de oţel, arcuite, de mare rezistenţă, pot fi acoperite spaţii interioare ample, iar în structura lor pot fi integrate elemente de sticlă presată (prismă luxfer / luxfer prism) (J'oto 8.). Noile posibilităţi ascund şi o multitudine de probleme neprevăzute. Fabricanţii de materii prime, proiectanţii şi utilizatorii nu s-au gândit la menţinerea acestor structuri pe termen lung nici din punct de vedere tehnic (rezistenţă, izolaţie, îmbătrânirea materiilor şi probleme de amortizare), nici din punct de vedere estetic (pătrunderea luminii, transparenţă, posibilităţi de curăţire), cu toate că la proiectarea structurilor de acoperiş durabilitatea a fost aspect important şi realizarea lor a impus investiţii semnificative. Pentru utilizarea pe termen lung a acestor structuri cu deschideri mari, montate la înălţimi considerabile, ar trebui îndeplinite ambele criterii. Datorită caracterului reprezentativ, structurile au fost utilizate cu precădere de bănci, cu un capital considerabil, pentru acoperirea spaţiilor comunitare, dar au fost preferate şi pentru acoperirea străzilor pietonale elegante ale centrelor oraşelor moderne. Acoperişurile şi pasajele de sticlă, realizate la graniţa dintre secole, au supravieţuit cu greu bombardărilor celui de-al Doilea Război Mondial. Reconstrucţiile parţiale sau integrale, precum şi completarea părţilor originale au fost împiedicate de mai mulţi factori: lipsa cunoştinţelor de specialitate, a unui suport tehnic adecvat ori lipsă de capital, la care în teritoriile aflate sub ocupare sovietică, li s-a alăturat şi naţionalizarea. Sunt discutabile, controversate acele soluţii, care refolosesc elementele colorate păstrate, integrându-le întâmplător în noile structuri reproiectate, cu dimensiuni şi forme modificate (Budapesta, sector V., str. Deák Ferenc nr. 5.). Acoperişurile care au rezistat timp îndelungat prezintă - alături de deteriorări de ordin tehnic - şi alterarea aspectului estetic. Lipsa întreţinerii, curăţirii, conduce la formarea unor depuneri de murdărie din atmosfera poluată, de un ton închis, precum şi la apariţia colorărilor ruginii sau verzi cauzate de coroziunea metalelor folosite, care după o vreme se integrează în masa elementelor de sticlă, ireversibil {foto 9.). Sticle noi, tehnici noi, metode de montare noi şi consecinţele cauzate Prin folosirea noilor tipuri de cuptoare, revoluţia industrială a modernizat tehnica topirii sticlei, iar producţia industrială a putut să producă pe continent sticlă de calitate bună, în cantităţi mari, într-o paletă cromatică foarte variată, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea. Dezvoltarea economică a pricinuit şi transformări ideologice; a fost perioada trezirii identităţii naţionale în Europa, în rândul popoarelor asuprite. S-au dezlănţuit energii imense, înăbuşite până atunci, în schimbul unor eforturi spirituale şi materiale considerabile. Compoziţiile narative au evocat trecutul glorios şi impactul vitraliilor medievale, prin creaţii monumentale. In ţările Europei Centrale şi de Est această transformare a avut loc cu o întârziere de 40-50 de ani din cauza conjuncturii politice şi financiare, dar a dat rezultate remarcabile. După Compromisul austro-ungar din 1867 a debutat în Bazinul Carpatic o dezvoltare economică, comercială şi culturală. Pătrunderea capitalului extern, atmosfera spiritului de aniversare a mileniului, a dat naştere unor proiecte de mare anvergură privind dezvoltarea oraşelor; Budapesta a căpătat aspectul unui oraş mondial, dar atunci s-au dezvoltat şi oraşele mari din provincie. S-au construit în masă clădiri publice şi religioase, biserici, primării, teatre, muzee, bănci, şcoli şi case de locuit. Construcţiile au încurajat şi dezvoltarea domeniilor anexe, printre care şi arta vitraliilor. Sticlele fabricate, de calitate bună, accesibile şi în comerţ, au permis realizarea unor compoziţii de dimensiuni mari. Sticlele plane cu efecte pitoreşti, trebuiau pictate doar într-o măsură foarte redusă, în special pentru o mai bună concepere şi interpretare a figurilor. în acest scop au fost aplicate doar contururi, fără a fi necesară nuanţarea suprafeţelor în diferite tonuri. Paralel cu aceste transformări, pictorii, în colaborare cu arhitecţii, au gândit, au alcătuit mai multe metode noi, ieftine şi rapide pentru încadrarea, fixarea pieselor. Au preferat metoda prinderii în zidărie cu mortar / tencuială fără folosirea ramelor. Au fost păstrate doar elementele metalice de susţinere, orizontale. Aceste modificări au permis creşterea dimensiunii câmpurilor, ceea ce a condus ulterior la o amortizare accentuată, nelipsită de riscuri. Tencuielile de înglobare nu au tolerat mişcarea naturală a zidăriei şi a ferestrelor, din această cauză în multe locuri s-au desprins, au căzut. Tijele metalice menite să fixeze panourile vitrate s-au dislocat din poziţiile originale (foto 10.). Completarea lipsurilor cauzate de căderea şi fracturarea părţilor originale este îngreunată de procurarea materialelor de bază fabricate odinioară precum şi de cunoaşterea tehnicilor de pictare şi de montare, originale. în ultimii ani s-au înmulţit, s-au dezvoltat mijloacele, posibilităţile în ceea ce priveşte realizarea reconstrucţiilor. După schimbările politice de la începutul anilor 90 materialele de bază de circulaţie internaţională pot fi procurate cu uşurinţă şi în Ungaria. Urmările unor intervenţii neadecvate Geamurile decorative şi ansamblurile de vitralii realizate începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în prima parte a secolului al XX-lea, păstrate până în zilele noastre, constituie un segment valoros al patrimoniului cultural. în afară de acestea, multe opere ar fi putut fi salvate, dacă le-am fi acordat atenţia cuvenită. Ocrotirea lor a fost iniţiată destul de târziu, într-un ritm lent, doar în a doua parte a secolului al XX-lea. După desfiinţarea 127
