Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 17. (Székelyudvarhely, 2017)
Domokos Levente - László Károly: A berethalmi evangélikus templom sekrestyéjében álló kandalló restaurálása
Legături de cărţi cu ferecătură de alamă şi dezvoltarea acestora la slovacii evanghelici din Ungaria Zsuzsanna Tóth Legăturile de cărţi prezentate în prima imagine au fost realizate în mod surprinzător şi în ciuda aspectului arhaic, în a doua parte a secolului al 19-lea. Aceste cărţi sunt denumite până în zilele noastre în limbajul uzual Tranoscius, „Biblie tăut” (foto 1). Apariţia acestui tip de legătură poate fi considerată o manifestare spectaculoasă a modei existente în viaţa religioasă populară, răspândită la slovacii evanghelici stabiliţi în împrejurimile oraşului Békéscsaba. Privind legăturile, se creează un sentiment de vechime datorită mai multor aspecte: tehnica de legare nedezvoltată şi execuţia superficială, caracterul grav uzat, caracteristic tuturor legăturilor, uzura, deformarea şi corodarea aplicaţiilor metalice şi nu în ultimul rând, datorită unei imagini/concepţii existente despre „cărţile vechi” (foto 2-3). Pentru înţelegerea dezvoltării acestui tip de legătură este necesar să efectuăm o călătorie în timp. Aşezarea slovacilor din Ţinutul de Nord al Ungariei în urma alungării turcilor, a avut loc pe de o parte în mod spontan, pe de altă parte în mod controlat în mai multe etape şi s-a terminat în linii mari la începutul anilor 1800. Slovacii au întemeiat localităţi în Pilis, în Bakony şi în Marea Câmpie Maghiară, în jurul oraşului Békéscsaba, în Serbia şi mai târziu în împrejurimile oraşelor Nyíregyháza şi Arad. Intre timp, formarea lentă a clasei de mijloc şi înstărirea acesteia a favorizat intrarea cărţilor mai ieftine şi în posesia oamenilor din clasele mai inferioare. Centrele culturale ale burghezimii au fost oraşele, însă efectul acestora s-a extins şi în satele din împrejurimi. Dezvoltarea culturii cărţilor a fost împiedicată nu numai din cauze financiare, ci şi datorită ratei încă destul de ridicate a analfabetismului la începutul anilor 1800. Ţărănimea a fost aproape în totalitate analfabetă. Chiar şi în cazul meşteşugarilor cu obligaţie de emitere a dovezii de plată, şi astfel utilizatori ai scrisului şi cititului, numărul analfabeţilor a depăşit 30%. Valoarea cunoscătorilor scrisului în rândul ţărănimii a depăşit procentul de 60% doar în ultima treime a anilor 1800, mulţumită introducerii obligativităţii învăţământului din 1868. în general, au deţinut cărţi cu conţinut religios - cărţi de rugăciuni, culegeri de psalmi, mai rar biblii - pe lângă acestea calendare şi abecedare. Cu privire la istoria legăturilor se poate constata faptul că ferecăturile încep să dispară de pe cărţi încă din anii 1500. Perioada cărţilor înzestrate cu închizătoare, în sensul clasic al termenului, se termină la începutul anilor 1800, odată cu dispariţia ultimului tip de închizătoare cu cârlig, răspândit pe plan general. în timp ce până la această dată ferecăturile au fost realizate şi aplicate pe cărţi în general, indiferent de conţinutul acestora, de acum încolo sunt pregătite doar pentru anumite tipuri de cărţi - volume omagiale, cărţi de rugăciuni, cărţi de psalmi, albume - ori concepute special pentru o anumită operă. începând cu anii 1800, o schimbare majoră a adus răspândirea cărţilor legate folosind materiale mai ieftine şi fără ferecături, accesibile claselor mai largi de oameni (foto 4). Se extinde utilizarea pânzei şi a hârtiei, a copertei de hârtie, a imprimeurilor în relief realizate în serie cu clişee şi a legăturilor de piele. în special cele din urmă, au fost adeseori împodobite prin poansonare şi cu forzaţuri, şnituri pictate în culori aprinse. Forzaţurile policrome au fost decorate în mai multe feluri, imprimate, marmorate, pictate cu culori pe bază de amidon şi puteau fi realizate din hârtie de brocart, ori din hârtie albă simplă sau colorată (foto 5). Trebuie menţionat faptul că în ciuda schimbărilor amintite, a supravieţuit un tip de legătură care seamănă cu cărţile anterioare, valoroase, cu scoarţe de lemn, însă această legătură este executată mai simplu, la care lipsesc elementele de legătură neglijabile. în consecinţă, preţul acestui tip de legătură pare să fi fost mult mai scăzut faţă de cărţile vechi imitate. Totuşi aceste legături au fost supraestimate de către clasele inferioare şi folosite pentru cărţi valoroase, în special cu conţinut religios. Tipul de legătură exista deja de la mijlocul secolului al 18-lea, paralel cu ultimele piese de legături cu închizătoare cu cârlig, dispărute în secolul al 18-lea, şi a rămas să fie folosit neîntrerupt până la începutul anilor 1900. Cu toate că aceste legături sunt înzestrate cu închizătoare care se fixează pe un ştift metalic, ele sunt destul de simple, în special la piesele târzii, la care închizătoarea este formată doar dintr-o placă metalică îndoită. Tipul de legătură se caracterizează prin coli cusute pe nervuri (binduri) simple de sfoară. Cotorul are formă dreaptă dacă nervurile sunt adâncite în cantul colilor, în caz contrar preia forma nervurilor. în ultimul caz bindurile sunt groase şi nedezvoltate în pielea cotorului. Capetele nervurilor sunt lipite pe partea interioară a scoarţelor, prin desfacerea parţială a firelor de sfori în formă de evantai. Capitalbandurile sunt înlocuite cu capişoane (coifuri) groase. Scoarţele de lemn au fost teşite doar pe partea interioară, cu excepţia laturii cotorului, unde ieşirea se află pe partea exterioară a scoarţelor. Pentru curele şi ştift au creat loc pe cantul coperţilor, iar scoarţele de cele mai 153
