Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 7. (Székelyudvarhely, 2008)
Herceg Zsuzsanna: Új anyagok, új eljárások a szilikátalapú műtárgyak restaurálásában
steaguri de breaslă, toate unicate în felul lor. Ele pot fi considerate, tot atâtea dovezi inedite privind istoria, în general, istoria locală, economia, cultura şi spiritualitatea, în special, promovate de burghezia nobilului oraş Târgu Secuiesc. Steagurile şi-au păstrat semnificaţia lor istorică, în mare parte şi astăzi, în mod particular acolo unde o ţară, o orânduire, o naţiune, o idee, o mişcare, o cultură, o asociaţie ş.a. îşi doreşte să-şi exprime, cu ajutorai acestor obiecte, crezul, unitatea, caracteristica despre apartenenţa, dreptul la existenţă, la libertate, cultura. Simbolurile specifice ale steagurilor şi drapelelor, conform tradiţiei, pot fi folosite în numeroase cazuri şi situaţii. Ele pot reprezenta naţiuni, regate, imperii, religii, familii înstărite, zone administrativ teritoriale, structuri militare şi paramilitare, diferite activităţi, preocupări diverse din sfera statală şi civilă. Desigur, datorită dinamicii evoluţiei politice-sociale-economice-culturale a rezultat dispariţia unor simboluri exprimate prin steaguri, cum a fost cazul breslelor, în schimb, în alte domenii au fost create steaguri noi, cu semnificaţii dorite. Utilizarea steagurilor şi drapelelor, se pare că, îşi are originile în timpurile istorice îndepărtate, chiar în perioadele de început ale evului mediu. Pe parcursul timpului au fost create numeroase tipuri de steaguri, printre care se numără şi cele ornamentate. Astăzi constatăm, că majoritatea steagurilor, în secial cele cu semnificaţii locale, au dispărut în mare parte, iar cele care au rezistat în timp nu sunt cunoscute. Ele fac parte din categoria de tezaur al patrimoniului cultural, fiind unicate şi extrem de sensibile, aşadar, ar merita o atenţie mult mai mare decât li se acordă. împrejurările creerii modelelor, confecţionării steagurilor şi simbolistica acestora pot fi definitorii privind istoria, istoria comunităţii locale, ca semne de autodefinire incontestabile. Este de dorit o abordare interdisciplinară în timpul studierii acestora. Steagurile, în esenţă, nu sunt altceva decât o bucată de material textil fixat pe o prăjină de lemn, ulterior lance, hampă. Datorită materialelor de provenienţă organică, dar şi uzului funcţional specific, ele sunt extrem de expuse ditrugerii. Majoritatea steagurilor şi drapelelor erau de formă pătrată sau dreptunghiulară. începând din secolul al XVI- lea se cunosc forme în „ coadă de rândunică”. Atelierele de confecţionare a steagurilor, susţinute de mici meseriaşi şi maufacturieri, datează din secolul al XVIl-lea, devenind mai răspândite în Transilvania, în perioada secolului al XVIII-lea. Despre breslele care au devenit renumite în confecţionare, realizarea picturii şi ornamentării steagurilor avem puţine date, cel mai adesea ele sunt cunoscute din Sibiu şi din alte oraşe mari. Steagurile au fost confecţionate, de preferinţă, din materiale nobile, mătase naturală, dar şi din pânză de in, mai rar din cânepă, prin utilizarea diferitelor tehnici specifice, simple sau combinate. Broderia era tehnica cea mai des utilizată, cu diferite tipuri de fire, aţe, colorate, aurite, argintate. Pentru consolidarea semnificaţiei steagurilor, au mai fost utilizate, semne, inscripţii, simboluri, steme, blazoane, personaje mitologice, iar în scopuri ornamentale, bucăţi de metale, sticle colorate, pietre semipreţioase, paiete, ş.a. Alături de cele textile, părţile organice ale unui steag sunt considerate a fi hampa, vârful hampei, vergeaua şi panglica de inaugurare, de sfinţire. Desigur, nu în toate cazurile, steagurile au fost confecţionate după aceste cerinţe şi nu în toate cazurile s-au păstrat în întregime. Cele care s-au păstrat sunt considerate piese rare, fiind păstrate în colecţii publice, în muzee, biserici, mănăstiri, castele, în colecţii particulare bine îngrijite, de asociaţii profesionale (pompieri, filarmonici, parohii) precum şi în alte locaţii. în lumina acestor informaţii steagurile şi drapelele, păstrate în colecţiile Muzeului de Istorie a Breslelor din Târgu Secuiesc, sunt semnificative şi importante, fiind dovezi incontestabile ale existenţei breslelor, asociaţiilor meşteşugăreşti şi industriale, pompierilor voluntari, precum şi a altor asociaţii civile, specifice vremii. Ele stau mărturie evoluţiei îndelungate, bogăţiei caracteristice, diversităţii societăţii, calităţii vieţii burgheze din acest oraş. Lansarea, sfinţirea şi dobândirea steagurilor au constituit tot atâtea prilejuri de sărbătoare pentru întreaga comunitate. Alaiul festiv pornea, de regulă, de la un cort de rugăciune, instalat în piaţa centrală, în alte ocazii din faţa sau din incinta bisericii, unde s-a procedat la sfinţirea propriuzisă de către reprezentanţii bisericii şi ai urbei. Cu această ocazie steagul a fost desfăşurat de prima dată în faţa publicului, totodată a fost prevăzut cu panglici tricolore sau inscripţionate. A urmat momentul instalării plăcuţelor metalice din alamă, rareori din argint, pe hampa de lemn a steagului. Plăcuţele conţineau numele gravat al conducătorilor urbei şi comunităţii, al tuturor acelora care au făcut parte din grupul de sprijin, adepţii ideii semnalat prin steag, al cetăţenilor proeminenţi, care prin acest mod şi-au imortalizat numele, soarta lor fiind definitiv legată de existenţa steagului. Prima plăcuţă era mai mare şi de formă deosebită. Ea era rezervată numelui patronului sau patroanei steagului, de regulă „naşei steagului“, care provenea dintr-o familie înstărită şi recunoascută de comunitate. Această persoană era cea care a iniţiat, a comandat şi a susţinut financiar confecţionarea steagului precum şi organizarea serbăriilor şi protocoalelor legate de sfinţirea acestuia. Numele patronilor au fost imortalizete şi în formă brodată, în cele mai multe cazuri, pe panglica de inaugurare datată. Cu ocazia unor evenimente, cum era revoluţia de la 1848- 49, confecţionarea şi prezentarea steagurilor nu au mai ţinut cont de acest ritual consacrat, ele fiind confecţionate în grabă, nu în ateliere consacrate, fiind doar sfinţite. Deşi majoritatea steagurilor au fost confecţionate să dureze în timp, păstrarea acestora s-a dovedit anevoioasă, mai cu seamă în condiţiile socio-politice din această parte a Europei. Steagurile breslelor deveneu din ce în ce mai uzate, datorită schimbărilor şi reorganizărilor repetate ale maufacturilor, iar în cazul steagurilor de pompieri, sarcina păstrării revenea comandantului, la remiză sau chiar la domiciliul său, dar care, de cele mai multe ori, nu dispunea de condiţii de conservare favorabilă. 126