Ciubotă, Viorel: Vicariatul Naţional Roman din Carei (Satu Mare, 1997)
Cap. I Crearea Vicariatului Naţional Român Carei. Premise istorice
română de până aici (Oradea n.n.) şi a încorporării la noua Dieceză maghiară de Hajdúdorog... “ şi să nu fie conturbaţi în liniştea lor sufletească şi <aşa> atât de agitată azi, şi de sila împrejurărilor şi scutiţi de spese pentru esmisari (emisari n.n.), episcopeşti de la Hajdúdorog”4®. Sigur orice gest, făcut în condiţiile războiului, de protest faţă de episcopia de Hajdúdorog, reprezenta atunci un semn de mare curaj care contribuia la ridicarea moralului românilor. Menţionăm aici gestul preotului din Culciu Mare care în anul 1917 ridică o răstignire cu inscripţie românească: “S-a ridicat această Sfântă Cruce întru mărirea lui Dumnezeu sub păstorirea preotului loan Puşcaşiu 1917”. Aceasta se întâmplă în plină reacţiune ungurească exarcerbată prin intrarea României în război40. Sunt doar câteva din episoadele luptei pe care au dus-o românii sătmăreni între anii 1912-1918 împotriva încercărilor guvernelor maghiare de a sparge blocul etnic român în această zonă de graniţă. Pentru un moment Sătmarul a devenit o sentinelă puternică în calea acestor încercări, aşa după cum remarca şi ziarul “Unirea”: “Azi Sătmariul e în culmea chemării sale! Azi, când ştie, că străinii voiesc cu forţa, ori prin măguliri, a le răpi ce au mai dulce, mai scumpe: credinţa şi limba, azi Sătmarul s-a făcut “Sentinelă”®0. Sigur că odată cu trecerea timpului şi mai ales din cauza greutăţilor războiului formele de protest împotriva episcopiei maghiare de Hajdúdorog s-au atenuat, dar fără să înceteze niciodată şi aşteptând doar prilejul favorabil pentru a răbufni cu mai multă putere. Acest prilej s-a ivit în a doua jumătate a lunii octombrie 1918 pe fondul revoluţiei care cuprinde tot imperiul austro-ungar când, după cum spune o adresă trimisă de Romul Marchiş episcopiei de Hajdúdorog în 5 noiembrie 1918, “în urma uriaşelor prefaceri ce au avut loc în comunele româneşti anexate diecezei de Hajdúdorog s-au pornit cu repeziciune agitaţii de proporţii catastrofale, periculoase”, îndreptate mai ales împotriva noului calendar gregorian perceput de mediile româneşti ca un nou instrument de maghiarizare51. Marchiş cere episcopului ca ţinând seama “de vremurile excepţionale” să aprobe comunelor nemulţumite, “până se va reglmenta situaţia, deocamdată să se folosească calendarul iulian şi să mă împuterniciţi cu executarea acesteia... ca şi împuternicit episcopal”52. Este aici o încercare a lui Romul Marchiş de a da o formă legală mai ales din punct de vedere ecleziastic evenimentelor care vor urma. El îşi dădea 14
