Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Ottmár Traşcă: 15 octombrie 1944 - eşecul încercării Ungariei de a încheia armistiţiul

hitlerista încă din momentul instalării guvernului Lakatos a intuit corect misiunea acestuia - în treacăt fie spus a beneficiat de informaţiile primite de la oamenii de încredere din armata şi

guvernul maghiar39 - şi a trecut prompt la elaborarea planurilor de acţiune vizând zădărnicirea încercării Ungariei de a încheia armistiţiu.

în acest scop, în luna septembrie şi începutul lunii octombrie s-au desfăşurat la Budapesta mai multe consfătuiri la care au participat reprezentanţii germani în Ungaria astfel: Edmund Veesenmayer, ministrul plenipotenţiar şi în acelaşi timp împuternicit cu puteri depline, consilierii Kurt Haller, Gerhard Feine, şeful secţiei a Vl-a RSHA pentru sud-estul Europei, maiorul SS Wilhelm Höttl, generalul SS Otto Winkelmann, comandantul trupelor SS şi a poliţiei germane din Ungaria, ataşatul militar Greiffenberg iar din partea maghiară personalităţile de “marcă” ale “Crucilor cu Săgeţi”, respectiv, Szălasi Ferenc, Kemény Gábor, general-coionelul Beregffy Károly şi Kovarcz Emil. în esenţă s-a căzut de acord asupra necesităţii împiedicării cu orice preţ a “trădării” Ungariei şi a sprijinirii lui Száiasi Ferenc46, chiar dacă Veesenmayer avea rezerve faţă de acesta41.

Pentru reuşita deplină a acţiunii au fost distribuite şi responsabilităţile. Astfel, chestiunile politice avea să fie dirijate de Edmund Veesenmayer; activitatea Gestapo-ului, a RSHA, SS şi SD, de către Winkelmann iar responsabilitatea pentru problemele militare revenea ataşatului militar generalul Greiffenberg. Conducerea germană a luat totodată măsuri pentru eventualitatea - puţin scontată - a izbucnirii unei revolte sau a intervenţiei armatei maghiare. Au fost aduse noi unităţi militare - în special unităţi SS şi blindate - iar printr-un ordin expres al lui Hitler au fost trimişi la Budapesta doi “specialişti renumiţi” pentru ducerea la bun sfârşit a unor asemenea operaţiuni: maiorul SS Otto Skorzeny - care devenise celebru prin răpirea lui Mussolini deţinut la Grand Sasso, la 12 septembrie 1943 al doilea personaj fiind nu mai puţin celebrul general SS Bach- Zelewski care se “acoperise de glorie” în cursul operaţiunilor de “pacificare” a Varşoviei4^. în paralel cu pregătirile politico-militare germane s-au derulat şi preparativele nyilaşiştilor. Au fost contactaţi ofiţerii cu vederi filonaziste din cadrul Marelui Stat Major, s-au organizat detaşamente înarmate care urmau să preia controlul cu ajutorul germanilor în capitală. Cel care coordona acţiunea era Kovarcz Emil, mâna dreaptă a lui Szălasi Ferenc, în calitatea sa de şef al “forţelor hungariste”43.

Ca modalitate concretă de acţiune în cadrul conducerii germane s-au concretizat două variante. Prima susţinută de generalul Winkelmann propunea o acţiune imediată pentru prevenirea trădării, propunere susţinută de ministrul de externe german von Ribbentrop şi Reichsfürer-ul SS Heinrich Himmler. A doua aparţinea lui Veesenmayer care aproba pregătirea puciului, considerând că planul trebuia pus în aplicare doar în momentul în care conducerea germană ar fi dispus de dovezi clare şi categorice referitor la “trădarea” lui Horthy. Totodată trebuie remarcat că Veesenmayer, ca un fin observator al realităţilor vieţii politice maghiare, aprecia corect că în interesul menţinerii ordinii interne, îndepărtarea lui Horthy şi numirea lui Száiasi trebuiau astfel efectuate încât aparenţele constituţionale să fie salvate, întreaga acţiune urmând să se desfăşoare fără convulsii. în cele din urmă Hitler, care a realizat avantajele care decurgeau pentru Germania din a doua variantă a optat pentru punerea în aplicare a acesteia44, acţiunea proiectată de germani primind numele codificat de “Operaţiunea Panzerfaust”. Caraterizând stadiul pregătirilor făcute de cele două părţi ajungem la concluzia că situaţia favoriza fără îndoială pe germani şi aliaţii acestora, iar desfăşurarea evenimentelor din 15 octombrie avea să demonstreze concludent acest lucru.

Ziua de 15 octombrie a debutat cu răpirea fiului regentului de către agenţii din detaşamentul Skozeny45, răpirea urmând să fie folosită ca armă de şantaj şi de presiune în faţa lui Horthy pentru a-l sili pe acesta să acţioneze conform intereselor germane.

La o oră după răpire, şeful Marelui Stat Major, general-coionelul Vörös János sosea la Palatul Regal ducând un ultimatum din partea şefului OKH, general-colonel Heinz Guderian, prin care teritoriul Ungariei era considerat teatru de operaţii germane, comandamentul german fiind

abilitat ca singurul factor îndreptăţit să ia decizii în această privinţă46. în realitate scopul urmărit de comandamentul german prin această decizie era acela de a împiedica orice iniţiativă militară maghiară privitor la retragerea de trupe de pe front - îndeosebi în condiţiile pregătirii planurilor-54-