Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Radu Ciuceanu: Imaginea mişcării naţionale de rezistenţă în epoca de tranziţie

4. Elaborarea unui manifest ideologic unanim acceptat de membrii mişcării.

5. Aderarea la programul politic a unor personalităţi şi dobândirea la scară naţională a unei capacităţi de polarizare care să permită mişcării nu numai să-şi păstreze forţa combativă dar şi aceea de reîmprospătare a efectivelor.

6. Eşalonarea unor rezerve operative menite să intre succesiv în acţiune.

7. Existenţa unor legături cu forţe şi mişcări similare din imediata apropiere a teritoriului

naţional.

8. Elaborarea unui program de conexiuni şi interferenţe internaţionale capabile să vină în ajutorul direct sau voalat al efortului combativ.

9. Capacitarea temporară sau permanentă a unor personalităţi majore din câmpul politic extern cu afinităţi sau simpatii.

10. Şi în fine ultimul punct, ce intră obligatoriu în repertoriul unei mişcări de rezistenţă: asigurarea unui minim de teritoriu şi efective în cazul unei retrageri generale.

încercând să răspundem la acest chestionar se ajunge la concluzia că mişcarea română de rezistenţă, prin caracterele ei generale şi specifice, a acoperit în coeficienţi majori registrul mai sus pomenit, având similitudini vădite nu numai cu alte forme de rezistenţă spirituală sau armată din spaţiul Cortinei de fier (Ungaria, Polonia, Albania) ci şi cu apariţia - şi ulterior dezvoltarea - formaţiilor de rezistenţă din Franţa, Italia, Norvegia din al doilea război mondial. Ea va cuprinde un segment temporar eşalonat pe 15 ani, de la primele grupuri de rezistenţă armată anticomunistă din primăvara anului 1944, până la ultimul grup de partizani distrus în vara anului 1959 în munţii Maramureşului.

Se cade să ne fixăm mai bine asupra unui prim model şi anume momentul de debut al rezistenţei din Bucovina, ce prezintă două faze: prima în care populaţia rurală răspunde spontan la silniciile trupelor sovietice de ocupaţie proaspăt sosite pe pământul Bucovinei şi când comandamentul româno-german formează primele nuclee - grupuri constituite pe comune şi conduse de către un consătean mai destoinic având ca ţel misiunile de recunoaştere, informare şi diversiune în liniile sovietice. Sunt cunoscute până acum cel puţin cinci grupe cu un efectiv de 300- 400 de combatanţi având în frunte nume deja celebre în istoria timpurie a partizanatului român: Vladimir Macoviciuc din satul Văitinel, grupul Vladimir Tironeac, grupul Ion Vatamainiuc din Suceviţa, grupul Constantin Cenuşă din Putna Voevodală, la care se mai adaugă şi grupul naţionaliştilor ucraineni condus de Petru Maruseac, având în componenţă şi câteva plutoane de români din comunele Ulma şi Brodina. Acţiunea acestei puternice formaţii de partizani se coroborează cu formaţia naţionalistă ucraineană a lui Bandera din Galiţia şi Bucovina de Nord.

Grupurile de partizani erau dotate cu armament mixt, având instructori români şi germani.

Faza a doua este determinată de actul de la 23 august şi invazia sovietică. Deja încă din luna septembrie 1944 N.K.V.D.-ul informat de trădători, începe urmărirea, prinderea, anchetarea, condamnarea şi execuţia foştilor partizani. Cei ce reuşesc să-şi păstreze libertatea sunt aceia care vor lua calea codrului, având în spate pedepse grele pronunţate de Tribunalul Militar laşi împotriva foştilor luptători care fn vara anului 1944 au acţionat în spatele liniei sovietice a frontului. Acuzaţi de crimă de înaltă trădare, ei se vor arunca din nou în luptă împotriva bolşevismului reprezentat de N.K.V.D., Jandarmerie şi Siguranţa statului. Ajutaţi substanţial de populaţia locală, prin alimente, armament şi sprijin moral, ei vor ralia pe toţi aceia care din varii motive intraseră în conflicte cu trupele de ocupaţie sovietice şi reprezentantul lor, Partidul Comunist. în luptă directă grupurile au suferit pierderi înlocuite prin noi recrutări. Ciocnirile armate se succed, grupurile sunt din ce în ce mai mult urmărite. în 1945 este prinsă şi lichidată numeroasa formaţie a naţionaliştilor ucraineni şi români din comunele Straja, Ulma şi Brodina. Apar însă grupuri noi, în 1948 grupul Ghimici şi organizaţia paramilitară “Gărzile lui Decebal”, cu ramificaţii în 7 judeţe din Bucovina şi Moldova de Nord. în cadrul acestei organizaţii, o formaţie de 12 partizani condusă de Sandu Grigore din Dorna Cândrenilor şi Crăciun Dumitru din Coşma este trădată şi lichidată în decembrie 1949. în '50 apare grupul Motrescu Chiraşi, lichidat şi el în august 1955 şi, în fine, ultimul grup al lui Găvrilă Vatamaniuc şi Vasile Motrescu, căzuţi şi ei în ianuarie ‘58.

Se poate în continuare analiza şi alt model de rezistenţă, mult mai complex, care chiar dacă nu a fost pe de-a-ntregul explorat - izvoarele sovietice rămânând încă mute - ne poate acoperi în desfăşurarea sa o bună parte din punctajul amintit.

E vorba de acţiunea - în fond este prima încercare şi reacţie de mare proporţie - a unor-46 -