Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Maria Bulbuc - Magdalena Steinbinder: Am fost deportate in Donbas

ghimpată, la poartă cu pază înarmată. După ce ne-au împărţit pe camere de 10-12 persoane - am încercat să ne grupăm cu cunoştinţe mai apropiate. Eu am ajuns împreună cu verişoara mea cu doi ani mai mare decât mine, Bulgăr Melanica şi cu o cunoştinţă mai mare decât noi, Mimi Mureşan. Mimi s-a îmbolnăvit şi cu primul transport de bolnavi a fost trimisă acasă, dar eu cu Melanica am fost tot timpul împreună până am venit acasă.

în fiecare clădire erau mai multe camere iar în cameră am avut paturi (priciuri) cu trei nivele şi dormeam pe lucrurile aduse de acasă, asta la Mina 21. Apoi la Mina 43 camera era compusă din două încăperi a câte două priciuri de 3 persoane, în total 12 persoane. în peretele despărţitor dintre cele două încăperi era un fel de sobă de cărbuni, care încălzea ambele încăperi şi avea o plită mare. Cărbunele îl furam noi din vagoanele care treceau pe lângă intrarea în lagăr, lama era foarte frig, vânt, zăpadă mare şi viscol.

Cu timpul în lemnăria din cameră şi cea din baracă au intrat ploşniţele care ziua retrăgeau, dar noaptea pişcau îngrozitor. Vara, când era tare cald dormeam noaptea în curte. A fost cine a avut şi păduchi.

Mâneam la cantină tot timpul ceai fără zahăr dimineaţa, la prânz supă de varză acră (apă călduţă cu câteva firicele de varză), supă de castraveţi şi ceva terci, iar seara ceai şi pâine. La început am primit ceva pâine neagră lipicioasă, nu ştiu din ce era făcută, numai din făină de grâu nu, 400 g, mai târziu 1 kg.

Am lucrat în subteran în Mina 21, la început la împins vagoneţi cu cărbuni în centrul minei, sau în aproprierea liftului. La Mina 43, tot în subteran după ce ne-am obişnuit cu lucrul am fost puşi să muncim alături de ruşi la munci mai cu răspundere. Eu lucram cu o rusoaică, mai târziu cu o unguroaică la transportul cărbunelui din centrul minei la lift. Formam în centru câte un transport de 20-25 de vagoneţi plini cu cărbuni pe care îi prindeam între ei cu copcii de fier, la începutul şi sfârşitul transportului agăţam cablul de sârmă (canatul) care era montat la maşina ce trăgea transportul la lift (libiotcă), cu vagonetele pline, şi în centru cu vagonetele goale. Făceam treaba asta pe jos, prin apă şi întuneric, 2-3 km, zilnic de 10-12 ori, cât era norma. Norma depindea de cei care scoteau cărbunele din mină. Se întâmpla ca vagoneţii să cadă cu o roată sau chiar cu toate jos de pe şină, atunci semnalam prin apropierea a două fire electrice care erau montate pe pereţii culoarului să se oprească tracţiunea. Apoi noi două trebuia să ridicăm vagoneţii plini sau goi înapoi pe şină. Dacă se întâmpla un tărăboi mai mare semnalam şi venea ajutor.

La lucru eram îmbrăcaţi în pufoaică şi galoşi de gumă, dar eram mai mult uzi pe picioare decât uscaţi. După cele 8 ore de lucru, aşa uzi şi murdari cum eram mergeam acasă încolonaţi cu câte un supraveghetor la început rus, mai apoi cu de ai noştri. Acasă aveam aşa-zisă baie cu duş călduţ. Lucram în 3 schimburi a 8 ore, 6 zile şi a şaptea cu rândul era liberă. în zilele libera trebuia să lucrăm la întreţinerea lagărului.

în ce priveşte relaţiile cu supraveghetorii lagărului, era de răbdat. Noi încercam să nu încălcăm regulamentul, atunci şi ei se purtau normal cu noi. Cei care au încercat să fugă au fost pedepsiţi. Cu populaţia rusă nu am avut neplăceri, deoarece nu am avut multe ocazii să mergem printre ei. Lângă lagăr era un sat mic de mineri, Olhovcic. Sătenii aduceau la poarta lagărului (piaţă) ce aveau de vânzare, făină de mălai la pahar (stacan), fasole, marmeladă din sfeclă de zahăr.

în lagăr am fost împreună cu cei din Moftin, Beltiug, Santău, Tăşnad etc., toţi maghiari şi cu nemţi din Oţelu Roşu, Caransebeş, singurii români fiind din Sanislău. Menţionez că în primii 2 ani şi jumătate am lucrat la Mina nr. 21, iar după ce au murit mulţi din cauza distrofiei şi a tifosului şi mulţi bolnavi au fost trimişi acasă, ne-au dus la Mina nr. 43, lagăr 1037 Cistacova, unde am lucrat la suprafaţă. Şi aici a fost foarte greu, mai ales iarna. Am avut un accident de muncă în noaptea de Crăciun a anului 1948. Lucrând la suprafaţă tot la transportul vagoanelor de cărbuni aveam mănuşile îngheţate şi mi s-a agăţat degetul mare de la mâna stângă de un fir rupt din cablu şi mi s-a rupt degetul de tot. Am mers la spitalul din Cistacova unde ml l-au mai aranjat şi bandajat, câteva zile am stat acasă, apoi câteva săptămâni am lucrat ca un fel paznic pe linia ce ducea la buncăr, după care înapoi la locul avut mai înainte. Cu colegii de suferinţă, indiferent de naţionalitate ne-am înţeles foarte bine, mai rar cazuri de ceartă.

în ultimii 2 ani în lagărul 1037, l-am cunoscut pe viitorul meu soţ Bulbuc Ştefan din Tăşnad. El era acolo cu încă un frate mai mic şi o soră. Ne-am înţeles bine, iar după ce am venit-318-